10 noiembrie 2013

"Am 35 de ani, cine sa mai vrea un om cu experienta mea?"


Ma intrebam zilele trecute de ce atatia oameni capabili, romani, au ajuns sa fie vanzatori la tarabele din pietele Italiei. Am intalnit o absolventa de facultate (asistenta sociala la Cluj) care vindea masline.
Azi mi-a spus un prieten problemele prin care trece, si, folosind si experienta mea de viata, am scris acest text:


Stiti cum apar la TV din cand in cand grevisti, someri, care spun: "Am 50 de ani, cine sa ma mai angajeze la varsta asta.."?
Suntem in 2013 si, pentru anumite categorii profesionale, expresia "am 50 de ani" s-a transformat in "am 35 de ani, cine sa mai vrea un om cu experienta mea?"

Asa s-a ajuns, ca la 35 de ani, cu CV pe patru pagini, cu multe contributii in domeniul de activitate (inclusiv peste hotare) sa ajungi sa gandesti asa.

Nu, nu e vorba de mine, eu am plecat de unde am plecat pentru ca am vrut eu - si aviz celor care cunosc cazul, nu, nu plang seara ca am luat o decizie proasta, cum am auzit ca se vorbea dupa plecarea mea.
Am plecat pentru ca am vrut, pentru ca nu se mai putea altfel, si pentru mine a fost o alegere mult analizata inainte.

Vorbesc de altcineva, si cu voia lui am sa-i dau numele scurt: Misu. :)

Omul asta si-a dorit de la viata ACEA meserie. A facut scoli pentru asta, a pus pasiune, a dat tot ce a avut mai bun; poate a facut totul cu ideea de a iesi la pensie din fiecare loc unde a lucrat.
Ajungi sa faci performanta - reporter cu casca de kevlar pe cap, in Iraq, parca suna a ceva performanta, zic eu - ajungi sa-ti dedici zile si nopti meseriei, ajungi sa pui cu placere lucruri in CV, ca peste 15 ani sa ti se spuna: "ai CV-ul cam plin, nu ne permitem".

Nu e prima data cand aud asta. Am simtit-o si eu, cand imi cautam job in Londra. "You're overqualified". WHAT THE FUCK!? sa scriu in limba marelui Will.

Care e nivelul la care un profesionist "trebuie" sa se opreasca?

La ce nivel s-a ajuns pe unele piete incat profesionistii sa ajunga sa spuna ca "la varsta lor...", ei avand 35-40 de ani?

Cand vor realiza patronii ca un om dedicat profesiei, care ajunge uneori sa doarma la serviciu, acesti oameni sunt valoarea efectiva a companiei pe care o au?


Eu am fost mai "wildcat" sa spun asa. Cand nu mi-a placut ceva m-am enervat, am facut scandal, in ultima instanta am plecat.
Cel putin 3 companii de unde am plecat eu au dat faliment in urmatorii ani.

Daca imi veti citi CV-ul, veti gasi ca am lucrat la un ziar de anunturi. Am facut performanta acolo - cata performanta se poate face la un ziar de anunturi. Ma mandresc ca am reusit sa reduc programul de productie incat sa plecam la 8 seara nu la 12 noaptea. Am muncit cat doi (dupa ce am plecat eu am auzit ca au angajat doi oameni pentru pozitia mea), am incercat sa sistematizez treaba, am facut si pe secretara cand a fost cazul - mi-am dorit sa fie bine, sa pot pastra cat mai mult acel job.
Dar patronii, sefii, erau mai destepti - nu s-a putut. In primele zile dupa demise am plans - si Alina nu stia de ce.

Un om nu face o companie. "Oamenii vin si pleaca" (sa citez un fost sef), dar la un moment dat, cand mult prea multi oameni "vin si pleaca" trebuie sa realizezi ca e o problema in firma, nu cu acei oameni.

Dupa doi ani, ziarul de anunturi a dat faliment, dupa alte multe esecuri in productie, marketing, si oameni care veneau-plecau pe banda rulanta.

Pacat.
Am avut colegi minunati - cam toti cu care am lucrat au ajuns departe: oameni facuti sa munceasca, sa faca performanta, dar la un moment dat condusi de oameni fara viziune.

Am pus o data public, in firma, intrebarea: "De ce tot pleaca lumea!?". Sefii, patronii, unii dintre colegi au ras, mi-au spus superior: "Dar ce, ti-e frica?"
Jumatate dintre ei au plecat inainte sau dupa ce am plecat eu. Ajunsesem in cativa ani sa fiu printre cei mai "batrani" din firma.
Nu e bine. Lumea nu se prinde, nu stie, nu vede... pana se decide sa plece.


Tara duce o lipsa acuta de manageri de calitate, de oameni cu viziune.

Am avut colege pe care le-am surprins plangand in baie pentru ca seful nu voia sa inteleaga anumite lucruri (Helene, despre tine vorbesc; Simona, parca si pe tine te-am vazut de vreo 3 ori...).
Intre timp eu am plecat, Helene a plecat, Radu a plecat... firma a dat faliment.

Am lucrat la un ziar care nu si-a platit oamenii cateva luni - si desi eram in foame, am plecat.
I-am spus patronului: "Eu imi fac treaba, ziarul iese, dumneavoastra nu va faceti treaba - pentru ca nu se dau salariile la timp. Cine e incompetentul atunci?"
Apropos, mai stiti ceva de "Cronica Romana"? Cand l-ati vazut ultima data pe tarabe?


Si azi, aud despre un prieten de-al meu (e in lista de Facebook) ca va fi dat afara pentru ca a reclamat un sef la patron, ca fiind incompetent.
Stii, cand te bazezi pe un salariu, si superiorii tai castiga suficient incat sa nu se mai bazeze pe el, "seful suprem" poate ar trebui sa-si puna o intrebare serioasa despre cine este cel mai motivat sa iasa treaba bine...

Oamenii sunt croiti in mai multe moduri: unii sunt facuti sa fie sefi, altii sunt facuti sa fie patroni, altii nu au chef de munca si sunt atarnatori... dar sunt unii care isi doresc ca treaba sa mearga bine, sa se poata mandri cu munca pe care o fac, sa vina la serviciu cu placere.
Exista colective unde un perfectionist din asta nu-si are locul, pentru ca nu tolereaza lipitorile, mersul la cafea, plecatul cu o hartie la semnat la ora doua si intorsul la ora cinci.


Omul meu Misu pare ca e unul din acestia.

Nesansa pe care a avut-o de a nu se naste cu stofa de sef sau patron l-a adus in stadiul in care sa spuna: "cine sa mai caute un profesionist de 35 de ani? Acum se cauta oameni ieftini!"

Oamenii ieftini sunt slab pregatiti, un CV de 4 pagini sperie.


Misule, "stai chill". Pana la urma OMUL conteza.

-----------

P.S.: Poate va intrebati ce mai fac din fostii mei colegi de munca, dati afara sau plecati din proprie initiativa - si nu pentru ca ar fi vrut musai, ci pentru diferite frecusuri, neintelegeri cu superiorii.
De exemplu, Radu lucreaza la IBM, si nu e deloc "call center". lol
O alta colega careia nu-i mai retin numele, a fost colega mea acum 12 ani, aflasem ca din jurist la o firma care acum nu mai exista, a ajuns avocat, membru in Baroul Bucuresti.
Silvia, o alta colega, de la o alta firma care acum nu mai exista, e head-hunter la o mare companie de recrutari.

31 octombrie 2013

Frottierex, furnizor al casei regale


V-am spus de prosoapele MINUNATE produse in Romania, chiar in Bucuresti?
Fabrica veche, de pe vremea lui Ceasca. Fabrica prosoape numai din bumbac, si sunt si furnizori ai Casei Regale... v-am spus de ei?

Prosoapele lor absorb apa PREA BINE! Pui prosopul pe tine, el absoarbe apa aproape instantaneu, si daca incerci sa continui sa te stergi, ai toate sansele sa te zgarii (eu le spal fara balsam).

Sustineti productia romaneasca!
(Se vinde si la bucata, trebuie numai sa ajungeti la sediu)


http://www.frottierex.ro/




In cazul in care l-ati ratat, acesta este primul meu text despre aceste prosoape:


Nu-mi place deloc senzatia de piele uda. Prosopul cu care ma sterg trebuie sa fie bun absorbant, sa nu ma sterg si sa raman ud. Nu radeti, in supermarketuri cam asa ceva se vinde: prosoape "din aţă", cum le spun eu, fara capacitati absorbante.
Am fost intr-un hotel romanesc si am gasit niste prosoape FANTASTICE. Groase, bune, care absorb perfect apa de pe corp... Am pozat eticheta si am cautat pe net sa vad daca oamenii vand si la particulari.

Sunt ROMANI, fabrica in Romania.
Daca va intereseaza niste prosoape bune, au sediul in Bucuresti, pe langa Parcul Circului.

Nu vreau sa le fac reclama in mod special, e exact ca faza cu crema de galbenele: daca exista romani/fabrici romanesti care fac marfa buna, de ce sa nu cumparam de la ei?

19 iulie 2013

Crema de galbenele "Calendula"


Multi, foarte multi se plang ca nu este sustinuta productia romaneasca, ca preferam produsele "straineze" in locul celor autohtone, ca X, ca Y.
Eu am incercat tot timpul sa cumpar produse autohtone (si recunosc ca, totusi, iarna cumpar portocale grecesti - sa-i ajutam si pe ei, nu? :) )
-----------

Mi s-a terminat crema de galbenele. O foloseam, de obicei, pentru bube, zgarieturi, uneori pe buzele prea uscate... deh! sunt un gras care nu prea cunoaste cosmeticele (nici nu ar avea de ce). Dar cand o iritatie mi-a trecut in doua zile, am inceput sa bag seama la ce am folosit.
Am folosit produs romanesc, facut la Sibiu: crema de galbenele, atentie, CU EXTRACT TOTAL DE GALBENELE.
Bun, recomand.




Dar azi il recomand degeaba, pentru ca acest produs nu mai exista in farmacii. WTF!? DE CE!?
A fost inlocuit cu niste prostii, niste "creme de galbenele" care miros a parfum, a crema de maini.
Nu nene, crema de galbenele E MEDICAMENT, el trebuie sa aiba miros "amar" si sa se simta ca nu e nimic cosmetic. Cu cat pute mai tare, cu atat stiu ca treaba e serioasa.

Dar a disparut din farmacii.

Azi am cumparat un produs echivalent, cica. Contine: Petrolatum, Methylparaben, Propylparaben, Imidazolidinyl urea, Parfum.
Ma nene, produsele PLAFAR SIBIU au disparut din farmacii si au fost inlocuite nu mizerii din astea?
Unde e tata, crema mea de galbenele, care avea doar CINCI ingrediente? UNDE?!?
Nu vreau ca o crema MEDICAMENT sa aiba miros de crema de maini, sincer.

Sibiu, ce faci?!? Nu mai sunt galbenele in Romania?
De ce nu e plin in farmacii cu produsele noastre, NATIONALE!?

Am sunat la in Sibiu, sa vad ce se intampla... ei produc in continuare crema, chiar s-au mirat ca nu gasesc in farmacii.
Ce farmacii nu mai sunt interesate (cred) sa aduca asa ceva? Pai, la mine pe strada sunt vreo 9. NOUA farmacii in care acest produs banal, ieftin, 100% ROMANESC nu se gaseste.

DE CE!? Cine greseste aici?

Daca NU vom accepta sa cumparam "uree" si "parabeni" in loc de "extract total de planta" poate se va schimba ceva in politica farmaciilor. Eu nu am "cedat", astept fix produsul acesta.





P.S.: Am gasit un produs in farmacie pe care scria "crema de galbenele" si contintea 60% extract de "Helianthus annuus".Ia cautati pe "goagal" numele asta sa vedeti ce va da.
Ma, astia ne cred prosti!?
Cum sa fie "crema de galbenele" cu 60% altceva!?!?

"annuus"... pun extract de cur in crema!?
--------------
Numele latin pentru galbenele e chiar cel de pe cutie: "calendula officinalis".

10 iulie 2013

Muntii nostri



Stiati ca exista o colectie numita "Muntii nostri", colectie ce contine carti de cate 100+ de pagini despre fiecare munte din Romania?
Fiecare traseu, poteca, semn, catun, izvor, caprioara?
De asemenea, cartile contin si harti de drumetie.

Stiati de asa ceva?






(Una din cartile din poze are numarul 40... cate or fi in total?)

25 iunie 2013

Ulei de masline extravirgin, FALS!

Daca mergeti in Grecia cu Europa Travel, in Bulgaria ei fac o pauza la un popas pe care il numesc "la bomboane".
E un loc cu un magazin care vinde in special bomboane, dar si alte produse.

ATENTIE! - nu cumparati de la ei nici un fel de ulei de masline. E FALS!

Am cumparat o cutie de 5 litri (cea mai scumpa), care, nu numai ca nu are gust de masline, dar miroase oribil (a petrol lampant) si mi-e frica sa-l consum. Il voi arunca.

--------------------------

Sper ca e clar ca nu este vina companiei Europa Travel, ei nu fac decat sa duca niste turisti, pe un drum foarte umblat. Eu am avut excursii frumoase cu ei, sunt amabili - numai ca nu au de unde sti ce se afla in niste cutii SIGILATE, de la un magazin oarecare de pe traseu.

Puteti da "share" la povestea asta, sa nu mai fie si alti pagubiti in afara de mine.
Le-am scris si lor pe site, i-am sunat, voi trimite si e-mail.
--------------------------

Cum a fost treaba: cumparasem din Grecia o cutie de 5 si, pe drumul de intoarcere m-am gandit ca totusi era bine sa mai fi cumparat una, sa-i trimit si mamei "ulei extravirgin, original, Kalamata".
Cum deja eram pe drum, am luat de la un popas, din Bulgaria.
Pe cutie scrie "Ulei de masline extravirgin, Kalamata, produs in Grecia".
Aiurea, E FALS! Mi-e rusine sa-i trimit asa ceva mamei, voi imparti cutia din Grecia in doua, pe cel din Bulgaria il voi arunca.


Nu vreau sa se inteleaga gresit: eu merg anual in Italia, de vreo doi ani in Grecia, am stat si in Spania... fara exagerare, cred ca am cumparat si testat ZECI de marci de ulei de masline.
Am tinut cure cu ulei de masline, uneori imi place chiar sa beau asa ceva.

Uleiul din Bulgaria (pe care scria "made in Greece"), daca puteam sa-l miros, FUGEAM!
Acasa, de cum am scos dopul de pe cutie (dublu sigilat!), am stiut ca e in neregula.

Cu uleiurile din Grecia (cumparate din Grecia) nu am avut niciodata probleme (cinci marci testate pana acum).
----------------------------------
UPDATE:  
Am ajuns pana la Politia Economica din Grecia: problema a fost identificata din ianuarie, ei au retras tot ce era pe piata lor chiar de atunci.Desi mi-au spus ca au transmis informatia pe tot cuprinsul UE, se pare ca in Bulgaria n-a ajuns:

New case of improper oil within a week highlighted control EFET in Thessaloniki. The FSA specifically the Regional Directorate of Central Macedonia, in cooperation with the Financial Crime and the Second Chemical Services Thessaloniki, found handling product consisting of a mixture ARTIFICIAL SEED pigmented, sold marked EXTRA VIRGIN OLIVE OIL.

It is the product under the brand name "ELAIONIS" a pack of 5 L and ending 12/31/2015 , which is marked «PRODYCED - BOTTLED ATHINAIS SA, MAKRIS 40, KALAMATA» and marketed by the company "PAUL Intasun" , Mpoumpoulinas 76 Stavropol Thessaloniki.

The FSA demanded the immediate recall / withdrawal of the whole of the consignment from the above Adulterated - NON-SECURE product of the internal market and are already in development related checks.

Urging consumers who have already purchased the above product (photos below), do not eat it.

Πηγή: http://www.otyposnews.gr/archives/48244#ixzz2XJeXqUL2

10 iunie 2013

"Va e mila? V-am luat banii!"


De obicei nu dau bani la cersetori. Aprob si-i sustin pe cei ce aduna sticle, plastice si fier vechi, dar nu dau bani la cersetori. NU DAU!

Azi am intalnit un "exemplar" mai ciudat: fara o mana, ars groaznic pe jumatate din corp (cicatrice din alea oribile), omul parea pe jumatate drogat, si umbla dezbracat pana la brau - pentru sensibilizare, normal.
Desi parea lovit greu de soarta, nu m-am lasat impresionat.

Am mers la magazin, am cumparat ce aveam de cumparat (mai precis sare), la intoarcere omul nu mai era in acelasi loc, incepuse sa mearga pe drum. Mergea incet si, eu venind fix pe traseul lui, am avut timp sa ma uit mai atent.
Aproape fiecare om care trecea pe langa el ii dadea. Nu monezi, hartii. Adica minimum 1 leu. In doua minute a strans vreo 5 lei, si asta inseamna cam 150 de lei pe ora. Daca ar lucra "full time" ar castiga pe la 24000 de lei, cam 5000 de euro pe luna.
Repet, nu era un cersetor normal, era unul DISTRUS, ars, plin de cicatrice.
Ne-am obisnuit cu astia fara picioare, fara maini, totusi vazandu-l pe omul asta am simtit o gheara in spate. Dar am rezistat si nu i-am dat bani.

Am trecut de el, am ajuns la mine la scara si m-am asezat pe bordura sa-l urmaresc mai bine.

Omul era "insotit" de un tigan bine facut, cu "o sticla dă fresh dă portocale" dupa el, si fuma in sictir - aruncand chistocul pe jos, normal.
Ca un facut, cersetorul s-a oprit la 20 de metri de mine, s-a trantit pe jos si, cat a mai fumat borâtanul o tigara, a mai facut 5 lei.


La un moment dat am auzit: "Hai, gata!" si cersetorul distrus si-a pus tricoul pe el, "a predat incasarile" si au plecat impreuna.
De data asta mergea normal, nu mai schiopata, nu-si mai taraia nimic dupa el.

Well, cam asta e.

10 iunie 2013: lumea inca mai da bani la cersetori, si se mira cum de in Germania sau in alte tari nu exista specia asta.


P.S.: voi cat castigati pe ora?

P.S.2: imaginati-va ca ati fi un mahar de cersetori si ati aduna, nu 5000 de om, ci 2-3 mii de om, pe luna. Ai 3-4 cersetori grav mutilati, faci 10.000 de euro.
Intelegeti "Filantropica"?
Intelege cineva de ce in vest lumea nu se mai sensibilizeaza, NU SE MAI LASA PACALITA?!?





Sarai-gli, sarailie


"Oamenii aruncau nisipul de zor şi cel mai inimos, deşi cu spor mai mic, părea Ismail.
Bucătarul se opintea în lopată, şi-i povestea, gîfîind, lui Haralamb, că Ieremia ştia – mai fusese pe la turci – cum se fac adevăratele saraigli la Stambul:

- Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!
În dispreţul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea ascultătorului că mîncase odată, la Galaţi sau la Brăila, o asemenea sarailie şi pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, fără să-şi potolească setea şi să-i treacă sughiţul.

A, cu totul altceva se făcea la Stambul!
După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, nefiind deprins prea bine cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost născocită de un cofetar vestit, pentru sultan şi pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret – şi după ce-a învăţat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a fugit şi a vîndut taina altor cofetari…
Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sînt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioşii Coranului, adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu miere şi trandafir şi aşa le lasă zece zile, să se îndulcească şi să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănîncă şi p-ormă îşi ling degetele, dînd har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poţi să mănînci şi douăzeci, fără să te prindă leşin la stomac şi fără să-ţi fie sete ioc.

- Aferim, bre, asta sarai-gli!
Haralamb asculta şi înghiţea în sec, chinuit; nu era pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum povestea Ismail?"


(nu cred ca mai trebuie sa spun de unde e textul, nu? :) )


13 mai 2013

Un mic ajutor pentru Vaslui?


Radeti la glumele cu vasluieni?
Poate acum ar fi cazul sa-i ajutam pe unii dintre ei.

Incerc sa adun ceva ajutoare si sa ma deplasez pana in Balteni/Vaslui pentru a le da acestor 4 frati orfani.
Daca puteti contribui cu... orice, astept un semn.
Pe la inceputul lui iunie as vrea sa plec din Bucuresti cu ce s-or fi strans pana atunci.

So, cam cu ORICE puteti ajuta, e binevenit.

Familia Manea este compusã din Cosmin, Radu, Robert si Remus. Cei patru bãieti au 10, 14, 15 si “aproape 18″ ani. “Tata a murit când aveam 8 ani, iar mama, în urmã cu doi ani. Eu am grijã de fratii mei mai mici”, spune Remus, cel mai mare dintre copii. Când am ajuns la casa fratilor Manea, din Bãlteni, bãietii coseau iarba crescutã lângã casã. Se uitã cu neîncredere la noi, pentru cã nu stiu cu ce gânduri îi vizitãm. Stiam de la primarul comunei, Relu Brasoveanu, cã marea lor teamã este ca nu cumva autoritãtile sã creadã cã nu se descurcã si sã îi despartã. Acesta este si motivul pentru care, dacã îi întrebi ce le lipseste, îti spun cã nu au nevoie de nimic. Au mica lor avere: o cãsutã rãmasã de la pãrinti si o bucatã de pãmânt pe care au semãnat legume si porumb.



Articolul complet e AICI.


20 aprilie 2013

JEAN BART - LEGENDARUL EROU AL MĂRILOR



JEAN BART 

LEGENDARUL EROU AL MĂRILOR 


Jean Bart a fost unul dintre cei mai vestiţi marinari ai Franţei. Numele său a înfruntat secolele şi a rămas până astăzi o pildă vie de eroism şi dragoste de ţară.
într-adevăr, Jean Bart poate fi pus deasupra tuturor marinarilor care ilustrează galeria eroilor francezi. Un Tourville, un Duquesne, un D'Estrees au fost desigur mari, dar aceştia aveau cunoştinţe dobândite prin şcoală, pe câtă vreme eroul nostru a învăţat meserie de marinar din instinct. Nimeni nu 1-a putut întrece în îndrăzneală, în iniţiativă în toate luptele pe care le-a dus pe mare.
Viaţa,lui este un adevărat basm, într-atât par de necrezut faptele sale îndrăzneţe. El face parte din mîndra pleiadă a corsarilor (care nu sunt tot una cu piraţii), care au dus crâncene lupte pe mare împotriva flotelor engleze, olandeze şi portugheze, atotputernice pe vremea aceea.


UN NEAM DE MARINARI

Trăia, acum trei sute de ani, în veacul al XVI-lea, pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, supranumit şi Regele Soare, un anume Cornil Bart, de îel din Dunkerque, port la Marea Mânecii. Era un vechi marinar, ca mai toţi locuitorii de pe acele meleaguri, agonisindu-şi traiul din pescuit în largul mării şi al oceanului: meserie grea şi periculoasă. Dar îndeletnicirile, pe acele vremuri mai cu seamă, nu şi le alegea nimeni de voie, ci silit de nevoie. Pământul era văros, nisipos şi mai mult sterp. Cine nu deprindea meşteşugul pescuitului, pe vreme bună sau pe vremea de furtună, cine nu era în stare să lupte împotriva rechinilor şi a piraţilor rămânea un cerşetor şi un muritor de foame.
Din bunic în tată şi în fiu, de când îşi cunoştea seminţia, familia Bart dusese o luptă aprigă pentru a-şl agonisi viaţa şi mulţi din neamul lor, după ce bătuseră mările învecinate, îşi găsiseră mormântul în adâncul lor. Cine pleca atunci pe mare, nu era sigur că se mai întoarce acasă.
Pe lângă aceste greutăţi ale traiului, se adăugau războaiele pe mare, care nu mai conteneau. Pe acea vreme neamurile erau altfel împărţite decât acum. Anglia era o ţară mică. Olanda - o ţară mare, iar puterea cea mai temută a lumii de atunci se dovedea Spania, care stăpânea o bună parte din Europa şi cele două Americi.
Pe vremea aceea nu se cunoşteau încă nici maşinile cu aburi, necum motoarele cu benzină. Vasele umblau cu pânze şi erau mânate de vânt şi de lopătari, iar puterea lor se socotea după numărul catargelor do care atârnau pânzele. Se aflau pe punte tunuri de bronz, iar ghiulelele, zvîrlito de zbuenirea prafului de puşcă, se fabricau pe punte şi nu băteau prea departe, deşi pocneau cu putere. Flintele erau puţin numeroase, iar adevăratele lupte se dădeau tot ca pe uscat, mai mult cu suliţa, cu sabia şi cu barda, marinarii năvălind pe punte după ce vasul duşmanului era înţepenit cu căngile.
Astfel de lupte dusese şi neamul lui Bart. Ţări ca Anglia, Franţa şi Olanda, neavând o flotă mare şi puternică, trimiteau în larg câte un vas-corsar, care lupta pe răspunderea comandantului şi aţinea calea vapoarelor ce veneau sau se îndreptau spre alte continente încărcate cu mărfuri şi aur. Prada se împărţeau apoi între comandantul corsar şi suveranul ţării respective.
Aşa a început puterea Angliei, până ce a izbutit să dea foc flotei spaniole.
Cornii Bart din Dunkerque nu fusese comandant de vas. dar, ca marinar, luase parte la mai multe lupte pe apă împotriva Vecinilor ţării sale: Anglia şi Olanda. Agohlslhd oarecare avere, bătrânul marinar Vroia să-şi petreacă cei din urmă, ani ai vieţii în linişte alături de blajina şi harnica lui soţie.
Dâr soarta le dăruise un copil, pe micul Jean, care, la doisprezece ani, arăta semne de vajnic marinar. Era mândru şi încăpăţânat. Un asemenea urmaş nu putea fi spre liniştea părinţilor. Întâiul semn al firii băiatului se arătă nu mult după ce împlinise şapte ani.
Vecinul casei avea o bucată de livadă cu pomi fructiferi, puternic înrădăcinaţi în pământul uscăcios al ţărmului. În anul în care oamenii nu îngrăşau pământul, copacii dădeau roade mici, seci, sau rămâneau sterpi. Un măr, o pară, o prună, aveau astfel un preţ destul de ridicat, iar hoţii de fructe, dacă nu plăteau cu viaţa nelegiuirea lor, erau prinşi, legaţi cobză şi siliţi să dea la primărie o despăgubire mare, după ce se alegeau mai întâi cu o bătaie cruntă. Dar cărui copil nu-i lasă gura apă după fructele din livada vecinului? Aşa că şi micul Jean căzu în ispită. Într-o bună zi fu pândit şi găsit în vârful unui prun, cu sînul plin de fructe coapte, mâncând pe întrecute.
Vecinul înarmat cu o furcă alei-gă la pomul în care se cocsţase tâlharul. Dar nu izbuti să-l coboare din copac. Atunci alergă într-un suflet la părinţii copilului, cărora li se plânse.
- Ce vrei să facem, vecine? căuta să-l împace Cornil Bart, scărpinându-se în barba-i rară de vechi matelot. E copil! Dacă nu te repezeai cu furcă la el, poate că se dădea de bunăvoie jos din pom!
- Da de unde! făcu vecinul. Nici n-a vrut să audă. Spunea că mai bine rămâne toată noaptea în copac decât să-l bat şi să-i iau prunele din sîn.
- Bine, prunele o să ţi le plătesc! bombăni tatăl amărât. Să fi încercat să te urci după el, poate că se da jos.
- Vai de mine! Se întâmplă o nenorocire, răspunse vecinul. Jean mi-a strigat că, dacă mă apropii de prun şi încerc să mă urc, se aruncă de acolo, din vârf, drept în lacul de la poalele livezii! „Mai bine mort, decât să mă duci la primărie ca să ajung de râsul lumii!" spunea procletul.
Bătrânul Cornil Bart îşi privi amarnicul vecin mai mult cu coada ochiului şi răspunse, privind în altă parte.
- Nu e vina lui! Aşa e spiţa asta a noastră. Afurisit neam, vecine! Mai bine vrem să crăpăm noi ăştia, din familia Bart, decât să ajungem de râsul altora.
Copilul Jean, cu obrajii înflăcăraţi, cu mâinile şi picioarele zdrelite, dar cu sînul plin de prune, se întoarse acasă, după miezul nopţii, când se încredinţa că nu-l mai pândea nimeni şi livada era pustie.
După câţiva ani, bătrânul Cornil Bart avu şi al doilea semn că Jean nu semăna deloc cu ceilalţi copii.
Era în toiul verii. Bătrânul şedea în prispa casei, fumându-şi pipa, schimbând arar câte o vorbă cu bătrâna blajină care torcea la fus. Deodată auzi nişte zgomote care se apropiau. Vreo 20-30 de oameni din Dunkerque se îngrămădiră la poartă, gălăgioşi. La început nu înţelegea nimic din strigătele şi protestele lor. Femeile, cu deosebire, păreau atât de furioase, că nevasta lui Cornil Bart se sperie şi fugi în casă, privind de acolo, pe fereastră, la cele ce aveau să se întâmple.
Bătrânul Bart le făcu semn eu pipa să se liniştească şi să grăiască unul câte unul. Aşa află despre o nouă ispravă a fiului său.
Băiatul care împlinise doisprezece ani, nemulţumit cu jocurile copilăreşti, iscodise un joc de oameni mari. un joc periculos, dar care avu puterea să adune în juru-i pe toţi copiii din Dunkerque. Desprinsese bărcile pescarilor din odgoanele care le ţineau prinse de ţărm şi pornise cu ele în larg. Aci copiii se împrăţiră în două tabere, fiecare cu flamura ei, se împodobiră cu chivere de hârtie şi cu săbii de lemn şi porniră la luptă, o tabără împotriva celeilalte. Jean Bart, cum era de aşteptat, comanda una din tabere şi lupta copiilor era în toi, când locuitorii din Dunkerque, înspăimântaţi de răcnetele şi ţipetele de pe mare, dădură fuga la ţărm, crezându-se ameninţaţi de vreo . năvală a englezilor sau a olandezilor. Spre uimirea lor, văzură că era vorba de o luptă pe care o duceau, între ei, copiii din Dunkerque, în fruntea cărora se afla tot neastâmpăratul Jean Bart, odrasla lui Cornil Bart.
Din fericire, marea era în reflux şi luptătorii care cădeau în mare se alegeau numai cu o baie sărată până la grumaji. Dar valurile ameninţau să crească şi luptătorii, în focul jocului lor. îşi puteau pierde viaţa cu toţii.
În zadar strigară bărbaţii şi femeile de pe ţărm la „comandantul escadrei" să înceteze lupta şi să se întoarcă acasă ; degeaba îl ameninţară că-l vor prinde şi-l vor duce la primărie, unde va fi crunt bătut. Comandantul Jean împreună cu tovarăşii săi îşi vedeau mai departe de joacă lor primejdioasă, deoarece bătălia nu se isprăvise încă, prin aruncarea duşmanului în mare şi capturarea vapoarelor (a bărcilor de pescuit). Atunci locuitorii din Dunkerque, disperaţi de încăpăţînarea băiatului, alergară într-un suflet spre locuinţa părinţilor săi, ca să se plângă de purtarea lui.
Bătrânul Cornil Bart îşi puse repede bereta de vechi marinar, îşi mai umplu o dată pipa cu tutun şi, urmat de părinţii speriaţi, se îndreptă spre ţărm. Bătălia era şi acum în toi ; cu câteva căngi de fier, tovarăşii lui Jean prinseseră bărcile „duşmanului", în vreme ce alţii încercau să sară-n ele, unde trebuia să se încingă o luptă corp la corp.
- Jean! răcni bătrânul marinar, cu glasul lui de altădată, care răzbise de atâtea ori prin zgomotul valurilor răscolite de furtuni. Jean! Jean!
Nevârstnicul luptător auzi glasul tatălui şi întoarse capul spre ţărm. Când dădu de chipul lui încruntat şi mai zări şi mulţimea adunată în juru-i, pricepu tut ce se întâmplase. Făcu un semn de încetare a luptei şi, una câte una, bărcile pescăreşti care erau cât p-aci să fie răsturnate cu fundul în sus peste „luptătorii" învinşi, se înapoiară cuminţi la ţărm.
Cu mare greutate, Jean Bart. capul tuturor răutăţilor, scăpă de furia locuitorilor din Dunkerque.
în aceeaşi seară, în vreme ce Jean, în odăiţa lui, gâfâia furios, punând la cale în gând o nouă bătălie pe mare, mult mai departe de ţărm, ca părinţii să nu mai prindă de veste, bătrânul Cornil Bart stătea de vorbă cu vechiul lui prieten, pastorul târgului.
- Ce să mă fac cu el, părinte?... se tânguia tatăl, în vreme ce mama, amărâtă, fără să lase fuiorul din mâini, clătina din cap. Ticălosului ăstuia, deşi n-are nici doisprezece ani, nu-i mai ajunge uscatul pentru jocurile lui căpiate. Acum s-a apucat să se războiască pe mare, cu alţi derbedei de-ai săi. Nu ştiu zău, cum o s-o scot la eăpătîi cu el şi de aceea te-am chemat să-mi dai un sfat. Să-l leg în pivniţă cu frânghii şi să-i dau o lună numai apă şi pâine? Să-l trimit să taie lemne la pădure? Spune-mi, ce să fac?
Părintele sorbi din vinul de mere de pe măsuţa dinaintea lui, se şterse cu o basma lată peste buzele subţiri şi grăi pe-ndelete:
- Mie mi se pare, prietene Cornil, că fiul tău nu merită nici una din pedepsele de care pomeneşti. E un băiat sănătos, isteţ şi plin de vlagă. Eu cred că va ajunge un om de seamă. Dar pentru aşa treabă nu trebuie să-l trimiţi să taie lemne în pădure, ci mai degrabă la o şcoală de sfinţi părinţi, unde să înveţe ştiinţele lumii şi învăţătura Domnului. Numai după aceea putem să judecăm câte însuşiri sunt în mintea şi sufletul lui Jean.
- Dar şcoala e costisitoare, părinte!... Din ce am agonisit abia ne ţinem bătrâneţile, eu şi cu muierea mea. Gândeam că Jean să ne mai fie de ajutor, iar nu spre pagubă.
- Numai cine spală bine nisipul dă de grăunţele de aur, altminteri rămâne tot nisip, răspunse pastorul şi mai sorbi o dată din băutura dulce- acrişoară. E păcat de aur!... Am să-i dau băiatului o scrisoare către un părinte iezuit, de la şcoala de care ţi-am pomenit, ca să fie primit acolo cu o plată mai mică. Şi după un an o să vezi ce a făcut şcoala din el ; n-o să-l mai recunoşti... Ascultă-mă ce-ţi spun!...
Câteva lacrimi curseră de pe obrajii bătrânei mame în fuiorul de lână, căci mamele plâng şi când sunt fericite, şi când sunt îndurerate, în vreme ce bătrânul Cornii Bart, cu chipul încruntat, socotea în minte câţi bani de aur va trebui să cheltuiască pentru învăţătura lui Jean şi dacă nu cumva aruncă aceşti gologani în vânt.


II
JEAN BART LA ŞCOALĂ

Într-acea vreme, copiii învăţau în şcoli întemeiate de iezuiţi, unde, în afară de carte, erau supuşi la o viaţă aspră, pentru înmuierea cerbicei. Cum hrana prea îmbelşugată - se zicea - îndemna la lene, copiii nu primeau decât atât cât să-şi ţie sufletul.
Câştigă, în felul acesta, şi administraţia - cheltuielile fiind mai mici.
La şcoala unde fusese găzduit năstruşnicul fiu al lui Cornii Bart din Dunkerque, directorul găsise încă un mijloc de a face economii din hrana copiilor: le dădea la toate mesele numai fasole. Dar oricum ar.fi fost pregătită fasolea - ea tot fasole rămânea. Şi când uneori nu era bine fiartă, copiii, în loc de fasole, credeau că li se pusese dinainte şi trebuiau să mestece pietricele fierte.
Jean Bart ştiu să-şi câştige, ca şi la Dunkerque. prietenia camarazilor de şcoală, bucuroşi să intre în locurile iscodite de el. Când îşi dădu seama de adevărata pricină a mesei lor sărace, mândria lui înnăscută se răzvrăti. În ora de recreaţie, în curtea şcolii, adună copiii în jurul lui şl-l întrebă, în vreme ce călugărul pedagog, care-i supraveghea, credea că începeau, ca de obicei, un joc nou:
- Mă băieţi, ce-am mâncat noi alaltăieri?
- Fasole! răspunseră toţi în cor.
- Dar ieri?
- Tot fasole!
- Dar aţi ce avem la masă?
- Fasole!
- Apoi ajunge cu atâta fasole!...
Dar nici unul din copii nu găsi mijlocul de a face pe intendentul şcolii să aducă altfel de bucate.
lTn şcolar întârziat în ultimul an, un vlăjgan viclean şi leneş, zise:
- Când vă săturaţi de fasole, faceţi şi voi ca mine: spuneţi că sunteţi bolnavi, că vă doare capul sau în gât...
- La ce bun? întrebară câţiva, curioşi...
- Proştilor, la infirmerie ne dă mâncare mai bună. Acolo am mâncat supă de găină!...
- Supă de găină? se miră unul. E de neînchipuit. Pentru aşa ceva aş fi în stare să mă arunc de pe acoperişul şcolii.
Jean Bart îi privi cu uimire şi răspunse:
- Ca viclenie, ideea asta nu e deloc rea! Numai că n-o putem folosi decât pe i înd. Dacă trecem toţi la infirmerie, economul e în stare să ne dea şi acolo tot fasole, sau să nu ne mai dea nimic, din cauză că suntem bolnavi şi bolnavii nu trebuie să mănânce.
- Atunci ce-i de făcut?
- Uite ce facem: azi. la prânz, vom vărsa cu toţii pe jos farfuria cu ciorbă de fasole!
- Dar cui i-e foame? întrebă unul mai pirpiriu.
- Să crape! se răsti la el Jean Bart. Toţi trebuie să se supună, Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Aşa se ciştigă o bătălie!...
într-adevăr, toţi copiii în ziua aceea lepădată mâncarea la un semn al şefului răzvrătiţilor.
Economul, în sutana lui neagră de călugăr, trecu prin sufrageria cu podeaua scăldată de supă de fasole şi zise:
- Mi se pare că azi nu vă e foame. Aţi mâncat prea mult aseară. Nu face nimic. O să vă fie foame mâine. Să se adune fasolea de jos!... porunci el bucătarilor.
încercarea lui Jean Bart dăduse greş. Dar nu se lăsă bătut. îndârjirea făcea parte din firea lui. Aduni camariîii:
- Acum ce-i ele făcut? întreba el, ca să afle mai întâi părerea celorlalţi.
- Să ne-ntoarcem în sufragerie, să adunăm fasolea de pe jos şi s-o mâncăm! propuse elevul pirpiriu şi flămând.
Jean Bart îl privi cu dispreţ:
- Tu ai să fii slugă! îi zise. Apoi se întoarse către ceilalţi: voi n-aveţi poftă să mâncaţi de pe jos, nu-i aşa?
- Nici vorbă! răspunseră toţi într-un glas.
- Atunci veţi asculta de mine?
- Ascultăm!
- Ca să putem scăpa de fasole, nu ne mai rămân decât două mijloace: sau plecăm din şcoală, sau dăm foc magaziei de fasole.
- Îi dăm foc!... răspunseră camarazii întărâtaţi de gândul lui Jean Bart.
În aceeaşi seară, în dormitorul elevilor, Jean Bart făcu semn camarazilor să nu mai deschidă vorba până după trecerea inspecţiei pe care o făcea, de două ori pe noapte, părintele-portar. Fiind o noapte ploioasă, părintele trecu târziu printre cele două rânduri de pături ale copiilor ; cheile lui sunară la brâu, iar papucii de lemn pocniră pe podea de la un capăt la celălalt al dormitorului. La uşti din fund se opri, mai aruncă o privire asupra paturilor aliniate, în care elevii păreau a dormi liniştiţi, şi ieşi.
Jean Bart se ridică într-un cot şi, ca să se încredinţeze bine, privi spre uşa din fund. Părintele-portar dispăruse într-adevăr. Apoi chemă mai mult cu răsuflarea, dar destul de puternic ca să fie auzit:
- Robin! Jules! Mathieu!
Trei tineri ridicară încet capetele de sub acoperământ, se strecurară afară din pat şi veniră, în vârful picioarelor, spre patul lui Jean Bart.
- Trebuie să fim cu băgare de seamă... şopti el. Dacă suntem surprinşi, nu vom mai putea îndeplini planul, ne vom alege numai cu pedepse grele, noi, capii răscoalei, iar camarazii noştri vor fi siliţi, bieţii, să se hrănească mai departe tot cu fasole. Unul dintre noi trebuie neapărat să vegheze la uşa din fund şi să ne facă semn când s-o întoarce părintele-portar sau abatele-director.
- Mă duc eu! zise Robin.
Şi fără a mai aştepta alt răspuns, se repezi spre uşa din fund, cu urechea la pândă.
Jules, un tânăr înalt, cu buze tremurătoare şi glas subţire, zise cam şovăielnic:
- Jean Bart, şi eu sunt de părere că trebuie să pedepsim pe intendentul şcolii şi Să-l silim să ne dea o hrană mai bună. Ml se pare însă că e periculos să ne jucăm cu focul... S-ar putea să se aprindă toată şcoala, chiliile părinţilor... Trebuie să găsim alt mijloc care...
În patul învecinat izbucni o tuse puternică, întretăiată de sughiţuri.
Cei trei camarazi întoarseră capul într-acolo, ca o prevestire.
- E prichindelul acela de Alfred!... Totdeauna tuşeşte, când aleargă prea mult peste zi!... îi lămuri Mathieu.
- Nu sunt de părerea ta! zise Jean Bart, cu asprime, către Jules. Oricât ar fi focul de periculos, nu văd alt mijloc ca să scăpăm de magazia cu sacii de fasole, mai ales că e izolată. Sacii trebuie să ardă până la unul, dacă vrem ca de mâine înainte să ni se dea altă hrană!
Micul Alfred tuşi din nou, apoi se întoarse pe partea cealaltă.
- Nu cumva Alfred ăsta ne spionează? întrebă Jean Bart.
- Nu cred! făcu Mathieu. Alfred nu e atât de viclean...
- Prin urmare suntem înţeleşi! vorbi Jean Bart cu hotărâre. Eu şi Mathieu aducem două bidoane cu petrol din dosul bucătăriei şi le ascundem aici, sub patul meu. Iar după-amiază, când elevii vor fi în biserică, la spovedanie, tu, Jules, şi cu Robin vă furişaţi, luaţi petrolul şi stropiţi pereţii de lemn ai magaziei. Seara, înainte de a merge la masă, fiecare din noi aruncă pe nevăzute un chibrit aprins pe câte unul din pereţii de lemn ai magaziei. Dacă vreunul din voi nu se supune, s-o spuie de pe acum.
Hotărârea lui Jean Bart dădu curaj şi celorlalţi camarazi. Nu se mai puteau împotrivi. El vru să le mai dea câteva lămuriri, dar Robi n, de la uşa din fundul dormitorului, le făcu semn că se apropiau din nou paşi străini. Cât ai clipi din ochi, Jules, Mathieu, Robin şi Jean Bart se stre- curară în aşternuturile lor şi, când abatele-director trecu prin dormitor, nici nu bănui că patru perechi de ochi îl urmăreau din umbră.
„De ce ţi-e frică, nu scapi", spune un vechi proverb. Bănuiala lui Jean Bart se adeveri. Micul Alfred trăsese cu urechea şi, gândindu-se că va fi răsplătit, spuse a doua zi abatelui-director tot ce auzise în ajun. Neputând crede în asemenea îndrăzneală, directorul lăsă pe cei doi elevi să sustragă bidoanele cu petrol şi să le ascundă în dormitor. Dar ieşi întru întâmpinarea celorlalţi doi, când se îndreptau cu bidoanele pline să le verse pe pereţii magaziei de alimente.
Cei patru răzvrătiţi, în frunte cu Jean Bart, fură duşi în cancelarie, unde mărturisiră totul.
Jean Bart, capul răzvrătiţilor, nu mai putea rămâne în şcoală, deşi economul primise poruncă să pregătească de aci înainte pentru copii şi alte feluri de mâncare.
Aşa se întîmplă că, la numai câteva luni după plecarea de acasă. Jean Bart fu adus înapoi la Dunkerque de unul din călugării iezuiţi.
Cornii Bart bănui, de cum îi văzu, că fiul său iar făcuse vreo poznă.
Dar călugărul, minte isteaţă, se pricepu să înmoaie furia părintelui,, şi luându-l cu binişorul, pe departe, îi spuse:
- Jean e un băiat bun, cu multe calităţi. Are o inimă dreaptă, bună, dar şi câteva însuşiri prea mari. spre mai putea urma cursurile şcolii noastre: e prea mândru şi prea curajos. Trebuie să-i găsiţi o îndeletnicire potrivită cu firea lui dârză. Şi atunci va ajunge un om de seamă
Călugărul nu se înşelase.
- Cred că nu e rost să scot ceva din pramatia asta de băiat, zise tatăl amărât. O să ajungă rău, vai de capul lui! După ce socoti în fel şi chip ce soartă să-i croiască, îl dădu pe mâna unui prieten. Robert, vechi marinar, să-l facă şi pe el marinar ; îndeletnicire grea, periculoasă, amarnică, dar singura potrivită cu firea plină de curaj şi de mândrie a băiatului.

III
MARINARUL JEAN BART

Vreme de un an, Jean invăţă meseria cu toată bucuria şi patimă sângelui său fierbinte. Nu împlinise încă şaisprezece ani, când izbucni încă unul din numeroasele războaie pe mare între Anglia şi Franţa. Jean Bart nu vru să mai rămâie pe vasul pescăresc şi izbuti să fie primit ca ajutor - deşi era atât de tânăr - al comandantului unui vas, îndrăzneţul. Menirea vasului era de a patrula în apele Mării Nordului ca să supravegheze mersul vapoarelor engleze şi trecerea lor prin Pasul Calais.
Cu acest prilej, Jean Bart se arătă de o îndrăzneală care rămase de pomină şi care făcu să devină unul din cei mai de seamă marinari ai Franţei.
Într-o după-amiază, vasul Îndrăzneţul, pe care Jean Bart se afla ca secund, se adăpostise în preajma capului Gris-Nez, pândind vasele engleze care cutezaseră a trece prin strâmtoare. Bătea un vânt puternic. Pe cer se adunau nori negri, tiviţi cu dungi gălbui. Valurile, răscolite de vântul de apus, se ridicau tot mai înalte, prăvălindu-se în cascade de spume furioase.
- Domnule căpitan, zise Jean Bart, o să avem furtună mare.
- Nu prea cred! S-ar putea să înceteze vântul şi atunci se liniştesc şi valurile.
- Norii cu dungi galbene înseamnă totdeauna furtună, domnule căpitan. O ştiu de la Dunkerque, unde pescuiam în larg cu meşterul Robert.
- Dacă e aşa, atunci să ne tragem înspre portul Wissant, care nu e prea departe, răspunse căpitanul. Acolo vom fi mai la adăpost.
Comandantul dădu porunci oamenilor de pe punte. Când vasul se puse în mişcare, furtuna se şi dezlănţui şi, în bătaia vântului, săltând pe valurile înalte, părea acum o biată coajă de nucă, gata să se răstoarne. Căpitanul înţelese că vasul său nu avea putere să înfrunte prăpădul năprasnic şi, ca să nu fie zdrobit de stâncile de la ţărm sau înecat, îl îndreptă în direcţia vântului, care-i umflă astfel pânzele din spate, gonindu-l cu iuţeala gândului, când pe piscuri, când prin prăpăstiile valurilor.
Îndrăzneţul goni vreme îndelungată spre răsărit, ieşi din Pasul Calais şi se pomeni în Marea Nordului. Noaptea începu să cadă, iar furtuna nu slăbea deloc. Din vârful unuia din catarge se auzi deodată glasul marinarului de gardă:
- Se văd pânze!
Căpitanul întrebă:
- Încotro?
- Pe partea dreaptă!
- Şi în ce direcţie pluteşte vasul?
- Nu se vede. Parcă ar sta pe loc! răspunse matelotul din vârful catargului.
- E mare? mai întrebă căpitanul.
- Nu.
într-adevăr, de pe punte, căpitanul şi oamenii de serviciu zăriră în curând privind prin lunete lungi un vas, cu două catarge, aproape nemişcat, nu departe de ţărmul care părea o dungă neagră în noapte.
- E un vas englez de comerţ, zise căpitanul; s-a apropiat de ţărm, din pricină că nu mai putea naviga. Pânzele au căzut într-o parte. N-avem de ce să ne temem. Cum s-o mai potoli furtuna, ne-ntoarcem iar la capul Gris-Nez.
Dar oamenii de serviciu se uitau cu părere de rău la vaporul englez pe care atât de uşor ar fi putut pune mâna.
Jean Bart, îndeosebi, neliniştit, se apropie de căpitan.
- Domnule căpitan, zise, ar fi păcat să pierdem o pradă atât de însemnată.
Căpitanul avea însă un suflet de slujbaş, nu un suflet de marinar. După o clipă de gândire, răspunse:
- Ştii bine, camarade Bart, că Îndrăzneţul nu e un vas-corsar, ci numai un vas de patrulare. Sarcina noastră e de a supraveghea Canalul Minerii şi de a informa vasele de luptă franceze despre mişcările flotei engleze. Atât şi nimic mai mult. Dacă nu ne-ar fi silit furtuna de adineauri, nici nu ne-am fi clintit de la locul nostru. Trebuie să ne întoarcem numaidecât.
Jean Bart nu era însă omul care să fie mulţumit cu un asemenea răspuns.
- Domnule comandant, stărui el, nimeni nu ne va ţine de rău dacă împrejurarea ne ajută să lovim pe englezi, capturând unul din vasele lor de comerţ.
- Asta aşa e, răspunse căpitanul, dar cine îmi garantează că, încercând să pun mâna pe vasul englezilor, nu voi pierde o parte din oamenii de serviciu şi poate chiar vasul?
Jean Bart se scărpina după ceafă:
- Domnule comandant, să ne folosim de întunericul nopţii şi să cercetăm mai de aproape vasul englezilor. Nu de alta, dar e bine să ştim şi noi cam ce caută pe ţărmul Franţei şi cât e de puternic.
- Asta da! Asta e şi menirea noastră, se învoi căpitanul amintindu-şi că vasul său se numeşte Îndrăzneţul.
- Atunci, domnule comandant, zise Jean Bart, tremurând de fericire, daţi-mi voie să plec cu o barcă şi câţiva oameni să cercetez vasul englez şi apoi veţi hotărî dumneavoastră ce avem de făcut.
- Bine, du-te, Jean Bart! Văd eu bine că ţii morţiş să-ţi pui pielea la saramură. Dar fii cu băgare de seamă, să nu prindă de veste englezii şi să vă răstoarne în apă înainte de a fi izbutit să vă apropiaţi de vasul lor.
Jean Bart, care avea un gând mult mai cutezător decât bănuia comandantul, îşi alese doisprezece mateloţi voinici, care habar n-aveau ce e frică şi coborî cu ei într-o barcă, unde adună topoare, săbii şi căngi cu mânere lungi. Apoi, în tăcere, se îndreptă spre vaporul englez care se legăna pe valuri.
Englezii păreau a dormi toţi pe vasul lor. departe de orice temeri şi de griji. Un catarg fusese sfărâmat de furtună. Jean Bart ştia că un asemenea vas de două catarge n-avea niciodată prea mulţi oameni.
în loc de a se întoarce ca să raporteze căpitanului cele văzute, se hotărî să pună mâna pe vas, cu orice risc. Pentru asta avea nevoie de ajutorul mateloţilor, de tot curajul lor.
- Băieţi, le şopti el, vreţi să năvălim pe puntea vasului şi să dăm un iureş în englezi? Nu e o treabă grea. dar trebuie curaj şi hotărâre. Cine nu vrea, să rămâie în barcă.
- Mergem cu toţii, răspunseră mateloţii însufleţiţi de curajul lui Jean Bart.
- Atunci, înainte! Sssst! Fără nici un zgomot! N-am făcut nici o scofală dacă prinde duşmanul de veste! Să-i luăm ca din oală!
Barca se apropie pe nesimţite. Oamenii, în frunte cu Jean Bart, înarmaţi cu săbii şi securi, se căţărară pe vasul de lemn pină sus. pe punte.
Şuieratul vântului şi mugetul valurilor acopereau, ca la comandă, zgomotele pricinuite, fără vrere, de agăţarea căngilor.
Cei câţiva englezi, care stăteau de veghe pe punte, fură doborâţi numaidecât. Un ofiţer englez, de sub punte, dădu alarma, dar Jean Bart, ajutat de piloţii săi, închise toate Uşile şi ferestruicile. Neavând timpul să se înarmeze şl speriaţi mai cu seamă de atacul prin surprindere al francezilor, englezii, care mai rămaseră în viaţă, se dădură prizonieri.
Ei crezuseră că-i atacase echipajul numeros al unui vas de război. Când, mai târziu, comandantul englez şi secundul său îşi dădură seama că fuseseră capturaţi numai de o mină de piloţi, în frunte cu un băieţandru ele 16 ani, turbau de ciudă şi făceau spume la gură. Totuşi spuneau cu mânie:
- Puştiul ăsta e de o îndrăzneală fără margini. Nu i-ar sta rău să trăiască pe fundul mării.
Jean Bart dădu poruncă oamenilor săi să preia conducerea vasului englez şi astfel se apropiară de vasul francez de patrulare Îndrăzneţul.
Mateloţilor nu le venea să creadă în ruptul capului că Jean Bart înhăţase vasul duşman şi-l aducea acum peşcheş. Dar când îl zăriră, pe puntea de comandă, fluturând tricolorul francez, izbucniră în urale că apucaţi de o nebunie năprasnică.
- Ura! Ura! Trăiască Jean! Ura!
însuşi căpitanul alergă şi, îmbrăţişându-l, beat de bucurie, îl sărută pe amândoi obrajii:
- Bravo, tinere, sunt mândru de dumneata şi tot atât de mândră va fi şi ţara pe care o slujeşti cu atâta suflet!...
După sfârşitul războiului, Jean Bart părăsi vasul de patrulare. Dovedise că avea o inimă de adevărat marinar. Trebuia să-şi urmeze calea.

IV
ÎN SLUJBA OLANDEI

Pe acea vreme Olanda era una din ţările cele mai bogate din lume, iar flota ei ajunsese pe cât de vestită, pe atât de temută.
Jean Bart îşi făcu socoteala că numai într-o flotă ca a olandezilor ar putea să dobândească un rang şi o faimă vrednice de însuşirile sale.
Nu stătu mult pe gânduri şi, într-o bună zi, plecă la Rotterdam. marele port olandez şi acolo se înfăţişă amiralului Ruyter, comandantul suprem al flotei, rugind să-l primească a sluji Olandei, ca simplu matelot.
- Cum te cheamă? întrebă amiralul Ruyter.
- Jean Bart, de fel din Dunkerque.
- Nu cumva eşti băiatul lui Cornii Bart, corsarul care ne-a făcut atâta sânge rău, întâi nouă, olandezilor, şi apoi englezilor?
- Da, domnule amiral.
- Nu cumva tu ai fost, acum, de curând, ajutor pe vasul de patrulare îndrăzneţul?
- Da, domnule amiral.
- Tu ai capturat doar cu o mină de oameni un vas englez, în puterea nopţii?
- Eu.
- Câţi ani ai, flăcăule?
- Şaisprezece, domnule amiral.
- Bravo, băiete! îmi placi, pe legea mea! Eşti un adevărat marinar, fiindcă ţii mai mult la ispravă decât la viaţă. Te iau pe bordul vasului meu.
Amiralul Ruyter era în măsură să-şi dea seama că, în marină, sufletul marinarului făcea adesea mai mult, pentru câştigarea unei bătălii, decât numărul catargelor şi tunurilor de pe bord.
Trecură şase ani de când Jean Bart se afla în slujba marinei olandeze. în acest timp luase parte la mai multe lupte pe mare împotriva flotei engleze, totdeauna biruitor prin îndrăzneala şi dispreţul de moarte pe care-l arătase. Nici un matelot din preajma lui nu putea să rămână laş, văzând curajul şi bărbăţia tinărului comandant.
La 31 iulie 1666, englezii, furioşi pe olandezi care le aţineau calea pe
toate drumurile mărilor, trimiseră pe marele amiral Mone, în fruntea întregii lor flote, să atace pe Ruyter. în timpul îngrozitoarei lupte dintre cele două flote uriaşe, amiralul Mone împinse împotriva vasului pe care se afla amiralul olandez, un mic vas incendiar, încărcat cu explozibil şi care trebuia să ia foc la cea dintâi atingere cu vasul atacat. Deşi vasul ucigător avea înfăţişarea unei simple fregate, Ruyter înţelese pericolul, după felul cum se îndrepta condus numai de câţiva oameni de sacrificiu, ţintă către vasul amiral. Cu sânge rece, ca de obicei, amiralul olandez lăsă în mare patru şalupe cu câte doisprezece marinari, care să încerce să abată vasul duşman din drum, în aşa fel ca să nu explodeze în apropiere. Era o încercare mai mult decât periculoasă, pentru îndeplinirea căreia se cerea nu numai curaj, dispreţ de moarte, devotament, dar şi de multă chibzuinţă, o singură mişcare greşită fiind în stare să-i arunce pe toţi în aer.
Cele patru şalupe se depărtaseră binişor de vasul amiral, când Jean Bart zise amiralului:
- Domnule amiral, cu ce v-am greşit de nu mi-aţi încredinţat mie conducerea celor patru şalupe? V-am dezamăgit vreodată? Credeţi că ceilalţi oameni sunt mai pricepuţi ca mine?
- Jean Bart, tu eşti unul din cei mai buni ofiţeri ai mei şi tocmai de aceea nu te-am trimis împotriva unui vas duşman atât de periculos. Nu vreau să te pierd! înţelegi?
- Domnule amiral, dacă rămân pe puntea vasului acestuia credeţi că sunt mai la adăpost? Daţi-mi cel puţin bucuria de a-mi jerfti viaţa luptând pentru gloria Olandei şi a amiralului ei! ,
Amiralul ştia că Jean Bart avea dreptate: un adevărat marinar nu aşteaptă să moară lungit în pat, el trebuie să moară luptând.
- Du-te şi ia comanda celor patru şalupe! porunci amiralul Ruyter. Şi nu uita că soarta vasului amiral şi însăşi soarta Olandei atirnă în această clipă de un fir de păr. Dar dacă nu lucrezi cu mare băgare de seamă şi cu sânge rece, toată vitejia ta va fi în zadar!
în timpul acesta vasul incendiar se apropia tot mai mult de vasul amiral. Câţiva marinari englezi coborâră în bărci, socotind că numai c-o singură opintire, vor putea pricinui fatala ciocnire. Amiralul Ruyter care urmărea cu atenţie toate mişcările inamicului, printr-o manevră dibace şi neaşteptată, trase înapoi vasul său, lăsând cale deschisă vasului duşman care era împins înainte. în acelaşi timp cele patru şalupe olandeze, sub comanda lui Jean Bart, înconjurară, la distanţă, vasul incendiar.
- Foc! răsună comanda curajosului Jean.
O ghiulea porni din gura unui mic tun de bord şi în clipa aceea o formidabilă explozie cutremură văzduhul până departe înfiorând apele.
Vasul incendiar fusese zvârlit în aer.
- Pentru curajul şi devotamentul de care ai dat dovadă, te numesc căpitan de vas, îi spuse amiralul când Jean Bart se întoarse biruitor.
Dar soarta nu îngădui viteazului flăcău să urmeze până la capăt cariera glorioasă pe care o începuse în marina olandeză. Ludovic al XlV-lea
începu războiul cu Olanda. Jean Bart fu pus în grea cumpănă: sau să rămâie în marina olandeză, unde într-o bună zi ar fi putut să ajungă comandantul ei suprem, sau să lupte împotriva patriei?
Nu stătu mult pe gânduri, căci nu avea de ales. Jean Barl îşi arătă şi de astă-dată măreţia lui sufletească: se jertfi pe sine. Cu toate stăruinţele înaltului comandant olandez, care dorea să-l păstreze în marina lui, tânărul ofiţer îşi dădu demisia spunând:
- Prefer să rămân simplu marinar în Franţa, decât să ajung amiral în Olanda.
Totuşi, Jean Bart ştia ce-l aştepta, dacă ar fi mai rămas în Olanda. Toţi francezii din marină şi armata olandeză care nu voiau să rămâie la posturile lor, trebuiau să fie arestaţi. Jean Bart dădu peste un camarad, anume Bertier, ca şi el de pe coasta de miazănoapte a Franţei.
- Bertier, îi zise, mă-ntorc în Franţa. Vii cu mine?
- Desigur. Doar n-o să-mi pun pielea la saramură pentru olandezi.
- Foarte bine! Hai să plecăm împreună!
...Şi când veni miezul nopţii, cei doi camarazi se furişară de pe vasul olandez unde slujeau şi, aruncându-se în apă fără zgomot, înotară pină la mal.
- Acum trebuie s-o luăm repede la picior, zise Bertier, pină nu prind de veste olandezii.
- Da, am putea trage o fugă, răspunse Jean Bart, căci avem nevoie să ni se usuce hainele de pe noi; sunt ude leoarcă.
Şi porniră, într-un suflet, îndreptându-se spre patrie. După câteva ceasuri de umblet, ajungeau într-un cătun. Acolo, aruncând uniformele rle marinar, se îmbrăcară în haine civile.
Abia după o săptămână erau la Dunkerque. Aci, luându-şi rămas bun unul de la altul, se despărţiră.

V
PRINS DE ENGLEZI

Când începu din nou lupta împotriva englezilor şi olandezilor, uniţi de astă-dată împotriva Franţei, Jean Bart avea 22 de ani.
Acum era cunoscut, i se dusese vestea pretutindeni despre isprăvile şi curajul său. De aceea, cum ajunse la Dunkerque, i se dădu comanda unui vas-corsar.
Un asemenea vas nu e tot una cu un vas-pivat. Pe când vasul pirat umbla după jafuri şi tâlharii, ca să îmbogăţească pe căpitan, vasul-corsar urmărea doar nimicirea vaselor duşmane patriei. Comandantul unui vas-corsar lucra pe răspundere proprie, cu riscul vieţii sale. Singura răsplată era gloria şi recunoaşterea meritelor.
Pe tot cuprinsul ţărilor Nordului, se simţi numaidecât, ca o înfiorare, că Jean Bart luptă acum de partea Franţei. Deşi comanda un vas mic înarmat numai cu două tunuri şi era ajutat de un echipaj alcătuit doar din treizeci şi şase de oameni, puse mâna, printr-o lovitură îndrăzneaţă, pe un vas olandez cu optsprezece tunuri şi cu un echipaj de şaizeci şi cinci de mateloţi.
Asemenea ispravă n-o putea făptui decât un năzdrăvan că Jean Bart, care căuta primejdia cu lumânarea şi-şi bătea joc de mparte, înfruntând-o pretutindeni.
Renumele său crescu aşa de mult, încât armatorii din Dunkerque îl puseră în fruntea unei escadre de cinci vase-corsare.
Când Jean Bart luă comanda acestei escadre, se adresă echipajului spunând:
- Ei, aşa mai pot răsufla şi eu în voie... Acum, băieţi, la treabă! Să arătăm tuturor că ne pricepem în meseria noastră...
...Şi, într-adevăr, se pricepură de minune, virind spaima în englezi, în mai puţin de o lună, capturară 15 vase inamice şi scufundară tot pe atâtea..
Isprăvile lui Jean Bart fură cunoscute în curând şi la curtea Ilegelui- Soare, care îl numi căpitan de vas şi-i trimise în dar o medalie şi un lanţ de aur.
Bucurându-se de încrederea deplină a suveranului Franţei. Jean Bart îşi răspândi faima de luptător neînfricat pe toate mările, luptând împotriva turcilor la Alger, a spaniolilor, a englezilor şi a olandezilor.
Dar un cufaj aproape nebunesc ca al lui Jean Bart nu e totdeauna încununat de biruinţă. Totuşi sufletul eroului se vădi tot atât de limpede, de dârz, de neatârnat, de încrezător în menirea lui şi în ceasurile grele de încercare.
într-o luptă împotriva englezilor, flotila pe care o comanda împreună cu alt erou al mărilor, cu Forbin, fu înfrîntă de o escadră mult mai numeroasă. După o bătălie îndârjită de câteva zile şi câteva nopţi pe o mare înfuriată, Forbin şi Jean Bart fură răniţi şi astfel căzură prizonieri.
Când îşi dădură seama ce se întâmplase. erau închişi în fortăreaţa de la Plymouth împreună cu alţi prizonieri francezi.
Oameni că Jean Bart şi ca Forbin nu se puteau împăca, deloc cu gândul de a rămâne multă vreme în puterea englezilor. într-o noapte, Forbin auzi, alături de paiele pe care zăcea, pe Jean Bart, care oftă.
- Nu dormi? îl întrebă Forbin.
- Nu, răspunse Jean Bart, nu pot să închid ochii o clipă. Mă gândesc mereu la tovarăşii de la Dunkerque. care habar n-au de soarta noastră. Ei vor porni la alte lupte, în vreme ce noi bolim aici, ca muierile.
- Nici eu nu pot dormi, prietene. Mă roade ca un vierme bucuria ticăloşilor ăstora de englezi, care ne ţin închişi aici, ca pe nişte catâri.
- Fii pe pace, n-o să se bucure prea multă vreme.
- De ce?
- Pentru că trebuie să ne luăm tălpăşiţa. Şi asta cât mai repede, până nu facem purici.
- La aşa ceva mă gândeam şi eu ; să ne întoarcem în ţară! murmură Forbin, ca-ntr-un vis.
- Cu orice preţ! adăugă Jean Bart.
- Chiar cu preţul vieţii! încheie Forbin gândul amîndorura.
Fiind cu ochii în patru, cei doi prizonieri cercetară toate ungherele
închisorii, nădăjduind să găsească vreun mijloc de scăpare. Dar zidurile erau groase şi ei n-aveau unelte să le spargă în timpul nopţii. De două ori pe zi, prizonierii erau scoşi în curtea închisorii, la aer, ca să nu dea peste ei vreo molimă de care s-ar fi putut molipsi paznicii englezi, cât şi ceilalţi locuitori ai oraşului. Curtea era împrejmuită pe trei laturi cu uluci înalte, iar una din laturi dădea spre mare.
- Uite, Forbin, pe aici e scăparea, şopti Jean Bart, cătând lung pe întinsul apelor.
Camaradul nu-i răspunse, dar se înţeleseră destul de bine pe deasupra vorbelor şi păreau că se feresc unul de altul ca să nu dea de bănuit paznicilor sau unora dintre spionii care se aflau printre cei întemniţaţi
într-o seară, pe când curtea închisorii gemea de prizonieri, Jean Bart făcu semn lui Forbin să se apropie. Privind în altă parte, îi şopti:
- Vezi zidul ăsta? Dacă-l sărim, suntem scăpaţi.
- Fireşte, dacă-l sărim! răspunse Forbin. Numai că zidul e înalt de cel puţin şase picioare şi fac prinsoare că marginea de sus e presărată cu cioburi de sticlă. Nici dac-am fi pisici n-am putea sări dincolo. Să ne luăm gândul de la zidul ăsta, frăţioare...
Jean Bart nu se lăsă învins:
- Alt drum n-avem, Forbin! Şi dacă n-avem altul, va trebui să-l folosim pe ăsta.
- Ne trebuie o scară! Fără scară nu facem nimic.
Jean Bart scormoni pământul cu vârful încălţămintei şi după o clipă de gândire şopti:
- Vom avea şi scară, scumpul meu Forbin.
Jean Bart, aflat în puterea vârstei, era un bărbat frumos, cu ochii înflăcăraţi şi avea un glas când poruncitor, când molatic şi cald.
Bătrânul paznic avea o nevastă, o mică englezoaică isteaţă şi iute ca o veveriţă pe care părinţii o măritaseră înainte de vreme pentru a uşura o casă plină de copii. Soţia nevârstnică n-avea altă treabă decât să spele rufele casei şi să aducă bărbatului ei cină, în serile când paznicul era de gardă în cămăruţa dinlăuntrul închisorii.
Folosind o clipă prielnică, înainte de a intra cu ceilalţi prizonieri în închisoare, Jean Bart şopti tinerei soţii, care lăsase ochii în jos, în pragul cămăruţei:
- Sunt sigur, frumoasă doamnă, că aveţi o inimă miloasă!băutură caldă. Aduceţi-mi mâine seară o ceaşcă de vin fiert. Voi plăti preţul îndoit... Mă numesc Jean Bart.
- Jean Bart? şopti fără voie, cu admiraţie, femeia, care de mult auzise vorbindu-se de isprăvile eroului mărilor. Şi, fără a da vreun răspuns, cuprinsă de teamă, fugi în fundul cămăruţei.
- Mâine seară bem vin fiert, Forbin!._ zise Jean tovarăşului său în întunericul închisorii, în puterea nopţii.
- Eşti nebun? Sau visezi?... răspunse Forbin.
într-adevăr, în noaptea următoare cei doi prieteni băură între zidurile reci, pe întuneric, o sticlă de vin negru, fiert cu zahăr şi cuişoare.
A doua zi paznicul trimise la ei acasă, la spart lemne, trei prizonieri, printre care se afla şi Jean Bart. Femeia, când îl văzu, nu-i veni să creadă ochilor. El munci din greu, tăind lemne într-un şopron şi urcându-le în podul casei pe o scară lungă, de douăzeci şi cinci de trepte.
- Iţi mulţumesc pentru vinul de noaptea trecută! îi spuse Jean Bart înainte de plecare. Ştii bine că bani nu vei primi de la mine. Primeşte, însă, drept mulţumire, acest ceasornic de argint care, la fiecare miez de noapte şi miez de zi, cîntă o melodie şi strigă cu-cu!
Nevestica paznicului primi darul înroşindu-se şi mărturisi cât îi părea de rău că marele luptător Jean Bart e sortit pieirii în închisoare.
- Aş vrea să te ajut, dar nu ştiu cum! zise ea privindu-l drept în ochi. Mi-e frică să nu fac bărbatului meu vreun rău, şi nici să aduc ţării mele vreo nenorocire.
- Jur că nu mai scufund nici o navă engleză, dacă îmi recapăt libertatea prin mîna dumitale! zise repede Jean Bart.
- Cum să fac?... şopti încurcată tînăra englezoaică.
- Să nu faci nimic. Să mă laşi numai să iau cu mine scara asta lungă.
- Numai atât?... se miră ea.
- Atât.
Cei trei prizonieri introduseră în curtea închisorii, în seara aceea, o scară lungă de cinci picioare pe care credeau că o ceruse paznicui.
La câteva zile după asta, Jean Bart zări în curtea închisorii câteva grămezi de nisip şi cărămizi aduse pentru nişte reparaţii.
- Da, clătină el din cap, minunat lucru!
Spre seară, când prizonierii intrară iar în clădirea întunecoasă unde trebuiau să-şi petreacă noaptea, făcu semn lui Forbin, arătându-i cu ochii mormanul de nisip şi de cărămizi.
- E rost s-o ştergem acasă!
Forbin înţelese: în noaptea aceea trebuiau să evadeze!
într-adevăr, în vreme ce paznicii se străduiau să vâre pe prizonieri în închisoare, cei doi camarazi, folosindu-se de înghesuială şi de umbrele amurgului, se strecurară binişor printre movilele de nisip şi de cărămidă şi se întinseră pe burtă ca să nu fie văzuţi dinspre închisoare.
Când rămaseră singuri, Jean Bart cu glasul înfrigurat de nerăbdare, şopti prietenului său 9
- Şi aeufti repede, Forbin! Apelul se face în închisoare după împărţirea pâinii. Dacă până atunci izbutim să fugim, nu vor mai putea pune mâna pe noi I
Repede!... şopti Forbin, târându-se pe brânci până la picioarele
zidului.
În curte nu măi era nimeni. Paznicii împărţeau prizonierilor sfertul de pâine pentru masa de seară. De cealaltă parte a zidului, valurile mării se auzeau spărgându-se de maluri.
Se întunecase bine. De dincolo de mormanul de nisip şi de cărămizi, Jean Bart trase scara de lemn şi o propti de peretele înalt. în grabă, cei doi prizonieri se urcară până-n vârful ulucii şi de aci îşi dădură drumul, aproape în acelaşi timp pe malul nisipos al mării.
Apoi se aruncară în apă.
- Forbin, prietene, zise Jean Bart, până acum a mers strună. Trebuie să ne depărtăm cât mai mult de zidurile închisorii.
Cel doi prizonieri evadaţi ar fi scăpat uşor, dacă ar fi avut prevederea să tragă scara după ei. Dar, în grabă şi în spaimă fugii, uitară de ea. Marinarii englezi care făceau de pază în turnul închisorii nu auziră zgomotul căderii celor doi fugari, din pricina tumultului apelor. Dar paznicul care tocmai ieşea din închisoare, după împărţirea pâinii, zări scara proptită de perete, înţelese totul şi dădu alarma.
îndată englezii aduseră pe mare o barcă lungă, în care încăpeau patru IftatelOţl puternici care desfăşurară pînza atârnată de un scurt catarg. Fugarii erau departe, luptând cu valurile mării, când zăriră felinarul aprins în vârful catargului, care se îndrepta spre ei.
- Mi fee pare că ne-au văzut! gâfâi Forbin, care înota în apropierea lui Jean Bart.
- Nici nu e de mirare. A răsărit luna şi noi înotăm unul alături de celălalt.
- Să mă depărtez? întrebă Forbin.
- Acum e prea târziu, răspunse Jean Bart. Poţi să mai înoţi o jumătate de oră?...
- Şi două! răspunse Forbin îndârjit.
- Bun! Coteşte acum spre dreapta, mai spre ţărm. Dacă nu vom putea altfel, îi lăsăm cu barca pe apă şi noi o luăm la fugă pe uscat. Calcă apa în loc. Păstrează-ţi puterile. Poate ne vom bate cu ei în apă.
Cei doi înotători cotiră spre ţărm. Barca îi urmă. Călcâră apa în loc. Felinarul de pe catarg se apropia şi mai mult de ei.
- Numai de n-ar trage cu pistoalele în noi! făcu Forbin, scOţând capul din apă.
- Îmi pare rău de ei!... zise Jean Bart. Am făgăduit micii englezoaice, soţiei paznicului, că nu mai scufund nici un vas englez. Mi-e teamă că nu mă voi putea ţine de cuvânt.. Dar nu din vina mea.
Un pocnet surd, apoi o ţâşnitură puternică de apă. Englezii trăgeau cu pistolul în fugari.
înotătorii se depărtară unul de altul şi intrară sub apă. Pocntele se înmulţiră. Forbin pierdu urma prietenului său. Spre uimirea lui, Jean Bart simţi sub picioare nu departe de ţărm un banc de nisip. O idee salvatoare îi străbătu mintea: dacă iabutea să atragă pe urmăritori spre sine, se putea sprijini pe bancul de nisip, spre a le răsturna pe neaşteptate barca. Şi atunci era scăpat.
Cu riscul de a fi lovit de gloanţe, Jean Bart ieşi la suprafaţă, unde se ţinu multă vreme cu gesturi largi de înot, ca să fie bine văzut. Englezii nu mai traseră focuri asupra lui, crezând că-l vor putea prinde viu. Dar când valurile bărcii ajunseră până la el, Jean Bart se scufundă. Urmăritorii vâsliră puternic spre el. Jean Bart mai ieşi o dată la suprafaţă, îşi umplu plămânii de aer şi scufundându-se, se propti cu amândouă picioarele de bancul de nisip. Când simţi barca deasupra lui, îşi încordă toate puterile şi cu o puternică lovitură de umăr într-o parte, o răsturnă şi apoi se îndreptă repede spre mal. Englezii se pomeniră în apă, cu barca peste ei.
Când ajunse la ţărm, Jean Bart îşi aminti de Forbin şi privi în jur. înapoia bărcii răsturnate, înota cu putere spre mal, Forbin, abia trăgându-şi sufletul.
- Mi se pare că s-au înecat! făcu el când ajunse lângă Jean Bart.
- Chiar dacă au scăpat cu viaţă, nu mai sunt în stare să ne prindă! zise.
Şi porniră în goană ftiâi-e. După o jumătate de oră, ajunseră la marginea unei păduri de brazi. Aci dădură peste câţiva oameni ascunşi după copaci.
- Nu cumva sunt paznici englezi? făcu Forbin.
- Nu cred! şopti Jean Bart. Rămâi locului. Mă duc să văd c.fe-i cu
Se apropie în vârful picioarelor, silindu-se să nu facă nici un zgomot.
Erau vreo cinci francezi, fugiţi mai de mult din închisorile englezeşti şi care, flămânzi şi rebegiţi de frig, aşteptau prilejul de a pune mâna pe o ambarcaţiune ca să treacă de partea cealaltă a Canalului.
- Sunt de-ai noştri, Forbin! Sunt francezi!... şopti Jean Bart.
Cei doi comandanţi fură întâmpinaţi cu chiote de bucurie de către fugari.
- Voi ne aduceţi scăparea, strigară ei cuprinşi de nădejde.
- Camarazi! le zise Jean Bart. De aici înainte suntem iar liberi. Nu trebuie să uitaţi însă că sunt din nou comandantul vostru. Trebuie să mă ascultaţi orbeşte, dacă voiţi să ajungem teferi la noi acasă, stăpâni pe vieţile noastre. Dar ce pândeaţi aici?...
Prizonierii, scăpaţi ca prin minune, îi spuseră că ochiseră la ţărmul mării, de partea cealaltă a păduricii, o barcă în care se găseau câţiva pescari şi mateloţi englezi.
- Atunci ce staţi cu mâinile în sân? Să mergem, să punem mâna pe barcă! zise repede Jean Bart. Avem nevoie de ea, deci trebuie să fie a noastră.
Se împărţiră în două grupe, una^ sub comanda lui Jean Bart, cealaltă sub comanda lui Forbin. Jean Bart puse la cale atacul împotriva pescarilor, astfel ca, în caz de înfrângere, să nu cadă toţi prizonieri. Pornea la atac Jean Bart cu trei oameni, iar după câteva minute le sărea în ajutor, dacă ar mai fi fost nevoie, Forbin cu ceilalţi doi oameni, astfel că englezii să creadă că sunt înconjuraţi de un mare număr de francezi, care porniseră împotriva lor în grupuri.
Treaba merse mult mai uşor decât îşi închipuiseră. În barcă dormeau adine vreo zece englezi, care habar n-aveau de primejdia ce-i aşteaptă. Luaţi pe neaşteptate şi buimăciţi de somn, nici nu mai încercară să se apere, ci se predară numaidecât, bucuroşi că scăpau cu viaţă. Fură legaţi cobză şi întinşi pe iarbă la marginea pădurii.
Apoi cei şapte francezi victorioşi se urcară în barcă şi, lopătând cu putere, se topiră în noapte, pe întinsul frământat al mării, în drum spre ţara lor.
Se lumina de ziuă când ajunseră la Saint-Malo.

VI
CURAJUL ÎNFRÂNGE VICLENIA

Dar Jean Bart nu era omul care să ierte umilirile suferite în închisoarea de la Plymouth. În fruntea unei escadre puternice el lovi cu sete coastele Angliei arătând duşmanilor că Jean Bart nu pierise. Cu un mare număr de vase englezeşti capturate, se îndreptă spre Bergen, port norvegian. Aci dădu peste un căpitan de vas englez, care nu se putu opri să nu-ţ,i arate admiraţia pentru curajul şi faptele de marinar ale lui Jean Bart.
- Aci suntem într-un port neutru, îi zise căpitanul englez, astfel că te rog să primeşti toate felicitările mele. Şi m-aş simţi cu deosebire onorat dacă, uitând pentru o clipă duşmănia trecătoare dintre ţările noastre, ai veni mâine să iei masa de prânz pe bordul vasului meu.
Jean Bart rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse:
- Aş fi preferat să ne întâlnim în largul mării şi să ne oferim unul altuia obuzele tunurilor noastre. Dar cum n-aş vrea să pari mai politicos decât un marinar al Franţei, primesc invitaţia dumitale.
A doua zi, în uniformă de ceremonie, înarmat numai cu un pistol, Jean Bart se ivi pe puntea vasului englez, unde un şir de santinele îl salutară cu respect. Apoi, ca la o comandă nevăzută închiseră drumul spre scara de coborâre spre ţărm şi întinseră armele asupra comandantului francez.
- Jean Bart, eşti prizonierul meu! strigă căpitanul englez, apropiindu-se. întâia oară ai scăpat. Acum cred că nu vei mai scăpa. În închisoarea din turnul Londrei au mai rămas în ziduri o pereche de lanţuri pentru mâinile şi picioarele tale şi un butuc numai bun pentru capul ăsta prea îndrăzneţ.
Jean Bart, uluit o clipă, privi în jur.
- Prizonierul tău? Asta niciodată, căpitane!
Alături de el se afla un butoi cu praf de puşcă din care se încărcau tunurile de bronz ale vasului. Cu o mişcare scurtă, hotărâtă, Jean Bart scoase pistolul şi cu ţeava pe capacul butoiului, zise:
- Dacă o singură mînă se-ntinde spre mine, arunc tot vasul în aer! Toţi se uitară spre el. Gestul precis, figura hotărîtă dovediră englezilor oă Jean Bart nu glumea. El era gata să-şi dea viaţa decât să cadă prizonier. Vicleniei englezeşti îi răspundea, cum se cuvenea, curajul eroului.
În copilărie, Jean Bart nu se purtase altfel. Acelaşi suflet fusese gata să se sacrifice, decât să sufere o umilire. Nu voise oare copilul de odinioară să se arunce în lac din vârful unui prun, decât să fie prins de proprietarul livezii şi dus la primărie?
Marinarii francezi de la ţărm, auzind glasul comandantului lor şi văzând mişcarea santinelelor engleze, năvăliră înarmaţi, ocupară vasul englez şi eliberară pe comandantul lor.
Nu mult după această ispravă, Ludovic al XlV-lea chemă pe Jean Bart la curtea strălucitoare de la Versailles. Eroul nostru care dusese o viaţă aspră de marinar, nu avea maniere poleite de salon şi de aceea simplitatea lui stârni dintru început hazul curtenilor găunoşi la minte şi făţarnici.
Regele îi spuse în auzul tuturor:
- Căpitane Jean Bart, ne-aţi adus şi nouă, şi Franţei, servicii nepreţuite datorită cărora faima voastră s-a răspândit peste ţari şi mări. Vă felicit pentru măreţele fapte de arme şi vă numesc de astăzi comandant de escadră.
- Bine faci, sire, răspunse Jean Bart spontan, cum îi era felul.
Curtenii şi doamnele din sala tronului izbucniră în hohote de râs.
N-aveau de ce râde. Eroul grăind astfel nu arătase îngâmfare de om ajuns. El însuşi se miră văzând cum hohoteau fără potolire.
- Ce v-a apucat, fârtaţilor, de râdeţi aşa?
Zărind o doamnă care se topea de râs, se apropie de ea şi-i şopti:
- Dumneata, ochioaso, tare-mi placi cum râzi... Pre legea mea că te-aş lua de nevastă cu cununie... Ce zici?
La auzul acestei propuneri, curtenii mai să crape de râs. Regele-Soare le făcu semn să se potolească după care spuse:
- Regret, Jean Bart, dar ducesa de Montespan e... favorita mea.
- Mare noroc ai, sire! Să mai zică ăştia că noi doi n-avem gusturi alese?

VII
ÎN FUNDUL MĂRII

Eroul mărilor împlini şi alte fapte tot atât de strălucite pentru care Ludovic al XlV-lea îl înnobilă făcându-l cavaler al ordinului Sf. Ludovic, în 1702 izbucni unul din cele mai mari războaie care aveau să schimbe înfăţişarea puterilor maritime. Jean Bart, care trecuse de 50 de ani, se îmbolnăvi greu şi nu mai apucă să lupte. Zăcea în pat şi se văicărea:
- Ce soartă crudă şi nemiloasă! De ce oare am fost osândit să mor în pat ca muierile? De ce nu m-a atins nici sabia, nici glonţul, nici ghiuleaua? Luaţi-mă, nu vreau să mor în pat!
- Linişteşte-te, Jean, îl îmbia soţia lui, nu trebuie să te agiţi dacă vrei să te faci bine.
- Nu mă amăgi, ştiu că am să crăp. Dar nu-mi pasă. Ascultă, femeie, fii cu luare aminte la ceea ce-ţi spun: după ce-oi închide ochii, să nu mă îngropaţi că-i prăpăd: ies din groapă şi vă sugrum pe toţi. Să mă duceţi în largul mării şi să-mi aruncaţi stârvul în apă. Acolo, în fundul mării e locul meu. Acolo mă voi simţi bine şi o să am mult de lucru. Trebuie să găsesc măcar câteva corăbii din acelea pe care le-am scufundat. Vreau să le iau, căci sunt ale mele. Başca am o grămadă de prieteni care mă aşteaptă acolo...
...Aşa s-a sfârşit Jean Bart, eroul mărilor. Corpul său neînsufleţit a fost încredinţat valurilor, precum îi fusese ultima dorinţă.
Numele său pluteşte însă şi azi peste mările pământului, ca o biruinţă a curajului şi a vitejiei.


Autorul textului: Mihail Drumes
sursa foto: wikipedia

18 aprilie 2013

Vand dictionare explicative Collins Robert, Englez-Francez si Englez-Spaniol


Vand doua dictionare explicative Collins Robert,
Englez -Francez -  si
Englez - Spaniol

(Cel putin) Daca esti student/a la Limbi Straine sau vrei sa-ti incepi cariera de traducator autorizat, cred ca ai nevoie de ele. :-)

Amandoua arata ca DEX-ul, sunt mari si grele, le-am adus din UK de la firma mama - dar mi-am dat seama ca nu prea le folosesc (stau in dulap de doi ani).

SUNT NOI (foarte putin folosite), au in jur de 2100 de pagini fiecare.

Pretul este de 70 de lei bucata. [mai mic decat la amazon.co.uk. :-) ]

Nu livrez decat in Bucuresti (sunt mari si grele, nu vreau sa ma aventurez cu posta romana).

E-mail de contact: cristi.ciureanu@yahoo.com

11 aprilie 2013

De luni pana joi - in Sectorul 1




S-au apucat de luni. Au inceput sa sparga asfaltul. Am spus ca iar vor sa ingroape nu stiu ce cablu, iar vreun "provider" de ceva trebuie sa-si dea jos cablurile de pe stalpi.

Dar nu. Azi e joi si au acoperit la loc.

Nu-mi trece prin cap decat ca e un smen la primarie, trebuie sa mai faca o lucrare DEGEABA, mult supraevaluata.
Totusi, nu exista nici o echipa de control mai serioasa, nu bate nimanui la ochi faza asta?

Am pus si o poza cu detaliu: asfaltul in zona era IMPECABIL!!
Care a fost schema pana la urma? PENTRU CE?








07 aprilie 2013

DE ANUL NOU (Ovidiu Zotta)



DE ANUL NOU

- Cine e? întrebă profesorul, deschizînd uşa.
- Bună seara, la mulţi ani! Nu mă recunoasteti? Nu se vede? Sint Mos Gerilă! Barbă lungă am, şubă am, desagă cu daruri am. Clasic! Oi fi eu cam mărunţel, dar statura nu e lucrul cel mai important. De ce vă miraţi? Mos Gerilă vine la toată lumea, deci şi la profesori! Uf, cald mai poate să-mi fie cu barba asta! Sînt sigur că mă intelegeti cel mai bine, fiindcă şi dumneavoastră aţi fost Moş Gerilă la pomul de iarnă al şcolii.
Trei ore aţi stat pe scenă şi aţi oferit daruri fiecărui elev discutind cu el.
Da’ ce mult şi mai ales ce frumos aţi discutat!

Cu Merişor Radu aţi discutat despre... dar despre ce n-ati discutat!
Despre o mulţime de lucruri pe care băiatul ăsta le face pe dos! E un zapacit suta la sută, dar dumneavoastră aţi fost tare delicat, nu i-ati mai facut nici o observaţie, dimpotrivă, i-aţi dat lui Merişor pachetul cu cartea Istoria automobilului şi bomboane! Eu nu mi-as fi... vreau să zic, eu nu i-aş fi dat lui Merisor aşa ceva! Nu i-as fi dat nimic.
Dar dumneavoastră ati fost un Moş Gerilă excepţional de înţelegător aşa ca este normal să se găsească un alt Moş Gerilă care, la rîndul lui, sa vă bucure pe dumneavoastra. Eu sint ăsta!

Ia spuneti-mi acum: ce faptă bună aţi făcut în ultimul timp?
A, sînteţi modest! Lăsati că ştiu eu şi singur, sînt Moş Gerilă, nu?
Si Moş Gerilă trebuie să fie informat. Ia să dau şi un exemplu: înainte de teze, ne-aţi... adică i-aţi ajutat pe o grămadă de elevi să recapituleze la matematică. Zece zile la rînd, înainte de ore. Cu Ionel, cu Sanda, cu Victor.
Eraţi obosit, dar întotdeauna i-ati aşteptat în cabinetul de matematică.
Pe Victor, în ziua cind n-a vrut să vină, l-aţi căutat la patinoar şi l-aţi urcat cu patinele în picioare in maşină şi l-aţi adus la şcoală şi uite aşa Victor a luat după două săptămîni 8 la teză şi nici ceilalţi nu s-au mai făcut de rîs. Sanda a luat 9, dar pentru isprava ei a primit de la Moş Gerilă un casetofon - e vor ba de alt Moş Gerilă, cel care vine la domiciliu. E meritul ei, dar dacă ne gindim cum învăţa inainte... dumneavoastră aţi observat că ii place teatrul şi aţi insistat să i se dea rolul acela de inventatoare. L-a jucat şi toţi am ris... adică nu eu, că eu sînt Moş Gerilă! au rîs alţii ştiind ce rău învăţa. Da, dar Sanda acum umblă să inventeze ceva şi în realitate, nu doar în piesă! Nu e prea indeminatică, dar o ajut... adică nu eu, ci Merişor, că nici el nu-i mai breaz, dar oricum, are o inimă bună, nu? Aşa că Merişor, care a învăţat de la dumneavoastră că omul e obligat să fie săritor la nevoie, s-a gîndit că e momentul să intervină cum o putea. Vrea şi el să se remarce. Daţi-i o şansă! Că e băiat bun, vă spun eu...

Aşa că eu, în calitate de Moş Gerilă, vă fac cadou această fotografie inrămată. In ziua aceea din octombrie, nu? Victor simţise ceva şi luase un aparat de la cercul foto. A prins, pe ascuns, exact clipa în care tovarăşul director a venit furios la noi şi-a spus că sintem cea mai rea clasă din şcoală. Dumneavoastră v-aţi supărat şi-aţi zis că nu sînteţi de acord şi că ne luaţi pe garanţia dumneavoastră! Ştiţi cum arătaţi în momentul acela? Mai tare ca un erou de serial TV! I-aţi spus cu glas tare directorului:
"EU răspund pentru FIECARE elev din ACEASTA clasă! Scurt!" Aşa aţi spus. Asta nu se uită! Victor ar fi vrut ca poza să fie color dar n-a avut film color. Sanda a sărit că o colo rea ză ea de mină, dar eu... adică Radu Merişor, că eu sînt Moş Gerilă! a spus că e mai bine să rămînă aşa: culoarea i-o vor da amintirile!

---------------
Sper ca v-a placut. :)
Lucrez la varianta Kindle a cartii - sunt la stadiul de corectura.
Lasati un mesaj aici daca o vreti. :)

06 aprilie 2013

R. P. D. COREEANA sdrobeşte invadatorii imperialişti americani




R. P. D. COREEANA
sdrobeşte invadatorii imperialişti americani


Linia de demarcaţie intre cele doua jumatati ale Coreei si in acelaşi timp linia de demarcaţie intre două lumi, intre două feluri de viata, ramanea paralela 38. Deasupra ei, in nordu tarii viata s'a schimbat cu desavirşire. In frunte cu eroul naţional Kim-Ir-Sen, poporul muncitor din Coreea de Nord a infaptuit numeroase reforme revoluţionare si a reuşit astfel sa lichideze cu trecutul intunecat, creând conditii mai bune de viata, şcoli, universităţi, asigurand drept de vot femeilor şi tineretului.

In schimb, la Sud de paralela 38. viata a ramas aeeeasi: asuprire, mizerie, lipsă de cultură si de libertate a poporului. Ceeace s'a schimbat a fost doar stăpănitorul: in locul dza'bosturilor (trusturile japoneze) au sosit oamenli trusturilor americane de pe Wall-Streel, insotiti de slugile militariste ale aţâţătorilor la razboi.

Guvernul de marionete al sudului a inceput, după ordinele stăpânilor din Wall Street, să trâmbiţeze "unitatea Coreei", asa cum o inţelegeau ei: adică să readucă nordul la acelaşi fel de trai cu al sudului, pentru o mai bună si mai deplină vlăguire a poporului, de către imperialiştii americani nesăţioşi, Trecând la fapte, slugile imperialiştilor americani au trecut dincolo de paralela 38, crezând că vor putea prin forţă să subjuge şi să oprească inflorirea poporului din Nord.

Astăzi, masca aţăţătorilor la război a căzut si in goliciunea lor hâdă apar adevăraţii provccatori ai războiului dintre doua regiuni ale unei ţări paşnice. S'a desvelit in intregime fata atacatorilor imperialişti americani.
Astăzi, Coreea işi scrie o nouă pagina a istoriei ei, arătand, prin lupta dreaptă o poporului, setea de libertate nestinsă de veacuri şi forţa de neînvins pe care e o capătă un popor atunci când lupta sa este dreaptă şi slujeste drumului spre libertate şi pentru sdrobirea intervenţiei imperialismului american.

Paralela 38 incetează să mai fie graniţa dintre două lumi, păstrandu-şi doar rolul ei - ca şi al meridianelor, - de a servi la aflarea unui punct pe globul intreg luptător pentru pace.
Coreea se află la mii de kilometri depărtare de tara noastră.
Gândurile poporului nostru se indreaptă către eroicii luptători care dau lovituri nimicitoare agresorilor americani. Suntem cu totii alături de ei şi prin munca noastră indarjită pentru construirea socialismului le aducem un puternic şi frătesc sprijin de lupta.

Stiinta si Tehnica, august 1950






P.S.: si un film "de sezon":

02 aprilie 2013

Temerarii la curtea lui Vlad Tepes

Daca ati citit si vreti sa recititi: "Temerarii la curtea lui Vlad Tepes" de Romulus Lal


Link valabil doar 10 zile.
fisierul .doc nu e corectat 100%, dar exista si PDF. :)


19 februarie 2013

Despre intelepciunea lui Stefan cel Mare


‎"Se zice că fiind secetă în Moldova, holdele s-au uscat şi în anul următor oamenii nu mai aveau nici măcar sămânţă ca să semene, toată ţara fiind ameninţată de o foamete foarte mare. Toţi se tânguiau că vor pieri de foame.
Ştefan a chemat la el pe dregătorii lui şi le-a spus că sămânţă este destulă, şi să dea sfoară în ţară ca să iasă lumea la arat şi să are drumurile, pentru că aşa este porunca domnului. Mulţi şi-au închipuit ca domnul este bolnav, dar s-au supus de teamă să n-ajungă în faţa gâdelui pentru că au încălcat porunca domnească. Nu mare le-a fost mirarea tuturor când peste puţină vreme au văzut cum răsare un grâu frumos pe unde araseră ei.
Şi-au dat seama că acest grâu răsărise din boabele care au căzut pe drum din celălalt an şi abia atunci au cunoscut ei cît de mare este înţelepciunea domnului lor."


Manole Neagoe - PAGINI LEGENDARE DIN ISTORIA POPORULUI ROMÂN
EDITURA ION CREANGĂ Bucureşti, 1981

18 ianuarie 2013

Patru proverbe

Cum impacam urmatoarele patru proverbe: (?)

"Cine se scoala de dimineata departe ajunge"
"Grabeste-te incet"
"Graba strica treaba"
"Ce poti face azi, nu lasa pe maine"

09 ianuarie 2013

"Un comisar acuza"

Dialog din filmul "Un comisar acuza":

- Atunci de ce a luat banii?
- Si-a batut joc de noi.
- De mine nu si-a batut inca nimeni joc!
- Si-atunci ce facem?
---------------------------------------------------
:)