Sarai-gli, sarailie

"Oamenii aruncau nisipul de zor şi cel mai inimos, deşi cu spor mai mic, părea Ismail.
Bucătarul se opintea în lopată, şi-i povestea, gîfîind, lui Haralamb, că Ieremia ştia – mai fusese pe la turci – cum se fac adevăratele saraigli la Stambul:

- Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!
În dispreţul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea ascultătorului că mîncase odată, la Galaţi sau la Brăila, o asemenea sarailie şi pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, fără să-şi potolească setea şi să-i treacă sughiţul.

A, cu totul altceva se făcea la Stambul!
După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, nefiind deprins prea bine cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost născocită de un cofetar vestit, pentru sultan şi pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret – şi după ce-a învăţat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a fugit şi a vîndut taina altor cofetari…
Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sînt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioşii Coranului, adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu miere şi trandafir şi aşa le lasă zece zile, să se îndulcească şi să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănîncă şi p-ormă îşi ling degetele, dînd har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poţi să mănînci şi douăzeci, fără să te prindă leşin la stomac şi fără să-ţi fie sete ioc.

- Aferim, bre, asta sarai-gli!
Haralamb asculta şi înghiţea în sec, chinuit; nu era pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum povestea Ismail?"

(nu cred ca mai trebuie sa spun de unde e textul, nu? :) )