Legenda lacului Techirghiol (1928)

Ioan Adam

Legenda lacului Tekir-Ghiol

Într'o după amiază de vară, am luat-o aşa razna pe malul de sus al lacului.
În drumul meu, petreceam din ochi apele închise, care se înşirau în trâmbe sucite. Scăldătorii, unşi cu nămol, stăteau la soare în lungul ţărmului, negri cu totul, ca nişte vinovaţi cari au eşit din muncile iadului, ca să se mai odihnească.
încolo linişte şi arşiţă toropitoare... Luntrele pescuitorilor de nămol, îşi încrucişau vâslitul în căutarea amestecului fermecat de pe fundul lacului. Dintr'una mai răsleţită se ridică un băetan înalt şi subţiratic, care să razimă obosit în lopată, proectându-şi silueta într'o răsfrângere lungă de umbră, întinsă pe oglinda aburită a apei.
Râsul zbucnit al unora şi vorba tare a altora, răsunau în adâncătura malurilor dimprejur, ca dintr'o văgăună închisă.
Câmpurile de sus, culese, se întindeau în toate părţile, uscate şi nesfârşite. Ici şi colea mai rămăsese căpiţe neridicate. Dintr'un loc, s'auzi zbârnâitul unei maşini de treerat, de par'că bâzâia un bondar enorm, prins între geamuri. Dacă te-ai fi uitat bine într'acolo, ai fi văzut cum se scannănă, de după zare, o aburire de fum.
Îmi purtam privirile dela lac la împrejurimi, mergând înainte prin ploaia încropită a razelor, ea printr'o baie fierbinte de aburi.
Umblând aşa prin miriştea nouă, întâlnesc o turmă de oi care păştea pe-acolo. Dela un moşuroi s'aude lătratul unui câne. Când ridic capul, văd culcat într'o rână, un moşneag bătrân cât toate zilele, care mă petrecea din ochi pe sub marginea largă a pălăriei.
Vârsta omului aceluia şi oboseala mea, mi-au legat picioarele şi m'au făcut să m'apropiu de el ca să mă odihnesc şi eu:
— Bună vremea, moşule.
— Mulţămesc dumitale.
Da ce faci pe-aici?
— Ia, pasc oiţele astea.
— Şi de mult eşti cioban?
— Poi... eu m'am trezit la coada oei.
— Şi de unde de loc?
— De pe-aici...
— Vechiu Dobrogean...
— De pe timpul Turcului; şi tata lol pe-aici a trăit.
— Aha... te-ai scăldat atunci dela început în Ghiol, de aceea te ţii aşa de bine...
Moşneagul face o mişcare de silă:
— Ba să mă ferească Dumnezeu, să nu mai am şi nevoia asta.
M'am pus şi eu jos bucuros c'am dat peste un bătrân dela care poţi auzi ceva.
— Şi de când se scaldă oamenii bolnavi aici?
Ciobanul meu îşi duce mâneca cămăşii la musteaţă şi râde anapoda:
— Tocmai la asta mă gândeam adinioare, uitându-mă la puzderia prăpădiţilor cari vin să se caute. Râdeam singur ca prostul şi ziceam: Boierii se strâng aici, da ei nu ştiu de unde vine leacul ghiolului...
— Da d-ta ştii?
— Apoi eu ştiu, că mi-a spus tata- Dumnezeu să-l erte.
— Şi cum e?
— Să vezi dumneata...
Şi moşneagul clătină din cap, potrivindu-şL pletele albe şi încâlcite:
— Acu, de-o fi minciună, ca minciună ţi-o vând, că şi tata zicea c'o ştie tot din auzite.
Povestitorul meu întinde odată gâtul, înghite pe urmă în sec vşi-şi suge bazele, ca înaintea unei mâncări bune:
— Zice că, în vremea Turcului, ici pe valea Muratanului, întârziase în zile un turc tare bătrân, Tekir Efendi, care fusese om bogat în vremea lui.
Satul de acolo se risipise aşa cu încetul, ba prin moartea unora, ba prin înstrăinarea altora şi, într'un târziu, se pomeneşte Tekir singur în sat, cu dărâmăturile celorlalte case prin prejur şi cu ţintirimul părăsit în spate. Turcului însă îi murise cadânele, feciorii îi pierise în războiu, rude nu mai avea pe nicăeri, aşa încât s'a trezit singur, bătrân, în tot pustiul văii aceleia.
Dacă avea zile, ce era să facă, trebuia să Ie trăiască, bune-rele, cum i le lăsase Dumnezeu. Şi-aşa se proslăviâ Tekir în cocioaba lui cu lipitura căzută, fără altă vietate la casă, decât o gloabă de cal alb, pe care îl aveâ din tinereţe. Bătrân stăpânul, dar bătrân şi calul, şi când îi vedeai pe amândoi trecând cu căruţa cea hodorogită, n'ai fi ştiut cui să-i plângi de milă. Da Turcul şi cu bălanul lui trăiau ca doi moşnegi, cari au crescut de copii împreună.
Turcul înalt şi scofâlcit, adus mult de umeri ca într'o plecăciune, abia putea să ridice mâna până la coama calului, ca să-l neteziască. Tovarăşul lui părea şi mai ajuns. Aveâ capul buhos şi prea mare pentru trupul acela supt, cetluit în coaste şi îmbrăcat în păr lânos şi crescut, ca în nişte miţe albe atârnate. Picioarele botocănoase, aveau noduri la încheieturi şi copitele crescute şi crăpate de se suflecau ca o scoarţă cojită. Cu toate păcatele lor, Tekir şi cu Belghir, — c'aşa îi zicea calului, — se iubeau şi se îngrijeau cu toată inima.
Tekir cică aduna măzăriche şi iarbă grasă şi îe dădeâ calului din mână:
— Mănâncă, bre Belghir, că pentru tine dă Alah mâncare mai uşor.
Cei doi tovarăşi duceau vara cum o duceau, dar iarna le eră mai tristă şi mai grea. Valea părăginită a Muratanului, rămâneâ atunci largă şi deschisă în bătaia vânturilor şi a viforniţei. Dărâmăturile şi ţintirimul, s'arătau pe o vreme ca aceea, urîte şi pline de groază. Cu toate ace¬stea Tekir eşiâ din casă şi-şi strângeâ laibărul la gât, ca să nu i-l ia vântul şi răzimându-se în mers de peretele casei, se ducea la coşmaga de-alături, ea să-şi vadă calul şi să-l îngrijească. Belghir se 'ncerca atunci să necheze şi să se scuture de bucurie, la apropierea celuilalt bătrân.
Tekir se ridică cu greu de şale şi apucă bălanul pe sub lălci ş'aşa unul cu vorba, celălalt cu tremuratul buzelor... se sfătuiau şi se mângâiau amândoi, de par'că nu se văzuse de mult...
Aici ciobanul se opreşte un moment din po¬vestire şi scuturându-se ca dintr'o părere de rău. face amărît:
— Ehei... dar bătrânelele aduc cu ele şi boale şi când n'ai pe nimeni lângă tine, e greu să zaci. Ş'aşâ s'a trezit turcul într'o primăvară, cu picioarele umflate ca două buturugi, de de-abia se mai putea târî până afară. Pe lângă slăbiciune însă. mai eră şi sărăcie şi când te prind nevoile acestea două în braţe, apoi nu e de trăit. Dar ce să te faci cu zilele, cari nu vor să se sfâr¬şească? Stătea Turcul bolnav şi prostit, trântit afară, dinaintea dărâmăturii lui de casă şi se lăsă prăjit de soare. Belghir eră slobod şi-şi tră¬gea cu anevoe picioarele lui înodate, împrejurul stăpânului beteag, ciugulind câte un ogrinj pu¬tred adus dc vânt.
într'o dimineaţă, turcul se scoală mai înviorat şi eşind până afară, vede câmpurile verzi năpădite de soare. Pe semne că el tot nu se îndură să moară, că s'a dus la cal şi apucândul de după gât, l-a rugat să-l ajute.
— Numai un drum, bre Belghir, — ştii aşa de-un hatâr...
Cela a nechezat şi a tremurat bucuros.
Turcul a pus atunci cum a putut pe cal, sforile înodate în chip de hamuri şi l-a prins apoi Ja căruţa lui hodorogită. Ce se întâmplase? Tekir aşi adusese aminte că la Lazmahale, eră un hoge bătrân ascultat de Alah, care ştia şi leacuri şi cu care se cunoştea demult. Voia şi el să-şi încerce norocul, să nu se zică c'a murit cu zile. ,
Cum s'a făcut, cum s'a nemerit, — da Belghir a dus pe stăpân până la hoge.
Când s'au văzut cei doi cunoscuţi, a ridicat fie¬care mânile în sus cu bucurie. Hogea care se ţinea mai bine, strigă de departe cu zgomot şi veselie...
— Heee... tot mai trăeşti, bre Tekir?
— Tot.
Turcul a spus hogei păcatul care-l aduce până la el.
— Trebuie să fie acolo în coran şi leacul meu, că Mahomed s'a gândit la toate.
Hogea a rămas ci-că pe gânduri, întristat dinnaintea celuilalt bătrân, şi-apoi fără să zică vre-o. vorbă, ia coranul şi-l deschide pe genunchi. întoarce foile, suceşte cartea, se pleacă pe slove ca să le vadă mai bine şi când ajunge la un loc, tresare şi ridică capul. Tekir a tresărit şi el înviorat:
— Ei, ce-i?
— Este leac şi pentru tine...
— Cum?
— Leac de bătrâneţe.
— Care?
— Scrie aici că: „Bătrânul care ajunge la neputinţă, se poate tămădui cu dragostea feciorilor..."
Tekir dă trist din cap, pe când hogea îl priveşte nedumerit.
— Eu nu mai am feciori...
Hogea se plecă şi citeşte mai departe:
— ...„sau cu îngrijirea cadânelor..."
— Au murit şi ele...
— ...„sau cu prietenia unuia care te-ar iubi mai mult..."
Tekir dă înainte din cap cu amărăciune:
— Eu nu mai am pe nimeni în lume...
Hogea se sileşte să citească tot până la sfârşit:
— Ascultă aici Tekir... „mântuirea se găseşte numai In iubire, să te încrezi celui care te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, că numai aşa te vindeci de toate durerile..."
Tekir părea tot mai trist şi îngână înainte:
— Eu nu mai am pe nimeni în liune...
S'au despărţit cei doi cunoscuţi fără să îndrăznească să mai râdă şi să se mai privească. Tekir s'a urcat cu anevoie în căruţa lui şi a plecat eu Belghir.
Pe drum, Turcul se gândia tot la cele citite de hoge şi nu se dumeriâ el bine, asupra tâlcului vorbelor din coran. Ii veniau în minte pe rând cuvintele: fecior, cadână, iubire... prieten....Când ajunge cu gândul la cuvântul acesta, tresare de par'că şi-ar fi adus aminte de ceva. Vorbele hogelui dela urmă că... „să te laşi în voia şi dra¬gostea Iui..." îl făcură să tresară ca la o veste bună şi şi-a zis:
— Da ce prieten poate să fie mai bun, decât Belghir?
Turcul a oprit căruţa, s'a dat jos cu încetul,
s'a dus la cal şi apucându-l de pe sub fălci, l-a privit lung in ochi:
— Belghir... eu mă las în voea ta, du-mă la mântuire...
Calul nechează de par'că ar fi ştiut şi el ceva.. Tekir i-a scos hăţurile din gură, l-a mai netezit la ochi şi suindu-se în căruţă, s'a lăsat în mersul calului.
Belghir ci-că prinsese la putere şi o luase razna peste câmpuri, nechezând şi cercând să sburde.
Au mers ei aşa peste ponoare, până când a început a se vedea dela un loc balta asta puturoasă, căreia pe atunci îi se zicea balta Tuzlei. Turcul râdea şi el de cheful calului şi-l lăsă să meargă cum o vrea.
— Numai în gârlă să nu mă dai, bre, Belghir, c'atunci se sfârşeşte şi cu prietenia noastră.
Bălanul însă ţinea drumul tot înainte la apă. Pe semne că-l uitase neadăpat. Săriâ căruţa în mers şi trecea peste bolovani, de să nu mai crezi că eră dusă de o gloabă beteagă. Din câteva opintituri, Tekir se trezeşte pe malul lacului, de unde Belghir sare aşâ înhămat, cu căruţa după el, în apa noroioasă şi se vârî înainte în baltă.
— La aşa cap, ama cialma..., zise Turcul ridicându-se de carâmbii căruţii, ca să nu-l ajungă apa.
Pe urmă însă, se resgândeşte şi-şi zice:
—Da tu ai dreptate Belghir, numai la gârlă mai este loc pentru un hodorog ca mine.
La urmă însă, ce se gândeşte Tekir, că face de colo, ca luminat la minte:
— Da mai ştii!... poate-aici mi-i mântuirea, că aşa zice coranul, să mă las în grija prietenului.
Turcul se desbracă, pe mal şi, după ce trage căruţa din baltă, deshamă pe Belghir şi intră ttfnândoi din nou în apă.
S'au scăldat cei doi betegi cum au putut, s'au tăvălit prin noroiul acela moale ca o alifie, au mai eşit la soare, până le-a venit foame la amân¬doi. De Belghir eră mai uşor, c'aveâ masa în¬tinsă pe malul lacului, rămânea numai Tekir să găsească ceva de mâncare.'
N'a murit nici Turcul de foame, că umblau pe-acolo ciobani cu oile şi-i asvârliau şi lui câte un boţişor de brânză. Trecătorii credeau că Tekir e un bătrân nebun, căruia i se năzare ca la lunatici. Când îi auzeau povestea cu hogia şi-l vedeau scăldându-se cu atâta credinţă, ridicau din umeri şi se băteau la gură:
— Auzi tu minte, să te tăvăleşti în nămol ca bivolii şi să-ţi aştepţi de-aici leacul!!!
Tekir însă se scălda înainte cu credinţa omului fără altă nădejde. Cu cât treceau zilele, cu atât Turcul se înviora şi căpăta la picioare. Odată cu stăpânul se întări â şi calul. Intr'un timp, Tekir ajunge să sprijine chiar bine picioarele în pământ şi să facă drumuri mai lungi prin- prejur, după cele de-ale gurei.
Belghir năpârlise şi el acum, desbrăcându-se de miţele albe care-i atârnau din iarnă, iar nodurile dela picioare îi dădeau tot înapoi. Capul nu-i mai eră aşa buhos şi speriat, căci se curăţise de păr şi veniâ mai potrivit cu trupul, care i se împlinise. Cei doi tovarăşi se vindecau văzând cu ochii, stârnind mirare în toţi care-i văzuse dela început.
Turcul prinsese acum la curaj de viaţă şi se încercă par'că să se îndrepte de şale şi să-şi ridice capul iar pe umeri, ca 'n tinereţe.
— Alah e mare şi Mahomed a ştiut ce scrie acolo la coran!...
Bătrânul Tekir după ce s'a însănătoşit, nu s'a mai întors pe valea pustie a Muratanului, ci a rămas acolo pe malul lacului cu minunea, unde şi-a înjghebat un bordeiaş şi-o coşmagă pentru cal.
Int'âmplarea asta a mers de-a vestea, de-a umplut lumea.
Betegii, cum aflau, alergau la Tekir, ca să-i înveţe scăldătoarea lui.
Şi-aşa, domnule, a rămas numele de Tekir-Ghiol, la toată balta asta amărîtă şi făcătoare de minuni. Turcul cel bătrân a mai trăit după aceea şi a vindecat pe toţi care au venit să se caute. Impreujrul casei lui, s'a făcut pe urmă sat şi azi, după cum vezi şi d-ta, a ajuns târg, unde vin şi boierii şi săracii din toate părţile, strânşi la un loc de aceeaşi nevoe, ca să-şi caute sănătatea în balta lui Tekir.