Bucurestii de altadata (pag. 138-145)

Originea numelui cartierelor din Bucuresti

Balta Alba - Aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta. Alba.

Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.

Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"

Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".

Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.

Damaroaia - aceasta mosie parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris

Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche)

Dristor - vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor. Asezarea mesterilor piuari care se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor.

Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.

Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul

Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii

Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei

Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor

Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei"

Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.

Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.

Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.

Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX

Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea"

(primita intr-un e-mail)

Aplanarea conflictelor

O metodă practică pentru aplanarea confictelor

Cititi cu atenţie sfaturile noastre! Poate că într'o zi vă veţi folosi de ele!


De când e lumea, omul a experimentat toi felul de metode de a se a para de aproapele săli, precum şi de a-l a- taca. la nevoie. Dar prea putini s'au gândit, pana azi, să studieze care ar fi cel mai hun sistem de a împiedeca pe doi bătăuşi, (le a se stâlci reciproc. Cu multe regrete, s'a constatai ca clasicul procedeu al căldării cu apa, cu care se aplanează conflictele dintre câini, este cu totul ineficace când este vorba de oameni.
E drept că jiu-jitsul, acea subtilă artă de a te bate, prevede şi vreo câteva figuri foarte ingenioase, prin cuire să poti dezarma pe agresor. Se poate învă|a astfel cum să previi un atac cu cuţitul, cu bastonul, sau chiar cu revolverul.
Nu contestăm valoarea acestor metode. Dar trebue să recunoaştem că ocaziile de a le aplica sunt extrem de rare, pe câtă vreme mici păriucli nevinovate poţi găsi la fiecare pas.
Fără intenjia de a gâdila mândria naţională, să recunoaştem că românul nostru, chiar dacă uneori îşi are si el arţagurile lui. de obicei nu cui ii vă instincte criminale şi de felul lui nu poartă cuţit la brâu.
Dacă cumva la un pahar de vin, doi prieteni buni ajung să se încaiere, lupta este mult mai puţin periculoasă decât s'ar crede. Chiar numele de „păruială", cu care sunt denumite aceste matchuri amicale, subliniază suficient caracterul minor al duelului.
In ce constă „mardeala" naţională? In linii generale combatanţii se străduesc să facă adversarului „boiangerie la nas", sau „sa-i cureţe falca de oase", ori să-i plaseze „un box la trei coaste", şi eventual să-i spargă „dovleacu".
Ori cât de inofensivă ar fi bătălia, interesul suprem al umanităţii dictează su intervenim şi să facem „pace, între două dobitoace", cum zic înţelepţii, lotuşi această pacificare trebue făcută cu multă chibzuială şi mai ales cu foarte mult tact. Dacă începi prin a-l ţine pe unul din împricinaţi, profită celălalt, şi intervenţia d-tale poate avea urmari penibile.
Sistemul de a te interpune între cei doi beligeranţi, deasemenea nu se recomandă, căci s'ar putea prea bine să primeşti în cap sticla de sifon destinata adversarului. Cel vizat va fi astfel salvat cu siguranţă, dar umanitatea va pierde cu aceiaş siguranţă pe nobilul său erou.
Dacă adversarii se tin unul pe altul de haine, ei pot fi instantaneu despărţiţi ridicând mâinile şi repezindu-le cu putere peste braţele adversarilor încleştaţi. Lovitura este foarte folositoare când este administrată cu partea antebraţului de lângă cot. Adaugând şi greutatea corpului, e mai mult ca sigur că mâinile încăieraţilor se vor descleşta şi că cei doi încăieraţi se vor despărţi.
Accentuam însă că această intervenţie nu este recomandabila (lecui atunci când luptatorii noştri se tin de haine. Dacă unul din ei l-a apucat pe partener de păr, sau de-o ureche, probabil cu nu se va îndura el să renunţe la o priză atat de buna. şi atunci Forţa d-tale pacifistă colaborând cu înverşunarea lui vor isbuti împreună să-i smulgă bietului adversar un smoc de par sau să-i rupă vreo ureche.
In astfel de împrejurări se va folosi o altă metodă extrem de efectivă.
Profitând de faptul cu războinicii noştri sunt preocupati de inamicul din fată, te apropii discret şi aplici fiecăruia câte o mână pe fată. căutând ca degetul mijlociu să se aşeze exact sub nasul respect ibili lor. Când mişcarea este executată corect, nasurile în chestie trebue să se găsească în dreptul celei de a treia încheeturi a degetului. Odată bine aşezate, degetele încep să exercite o mică mişcare de translatie, ca un ferestrău. Această mişcare delicata deviază cartilagiul nazal. pana ajunge în dreptul încheeturii a doua a degetului. In siluatia asta, nici cel mai încercat nas de boxeur nu mai poate rezista. Despartind uşor braţele în laturi, bineînţeles neslăbind de loc nasurile beligeranţilor, cel mai înverşunat om din lume, va renunta cu siguranjă la luptă, pentru a-şi salva nobilul cartilagiu. Pentru o clipă armistiţiul este asigurat, caci ambii luptători au cu siguranţă ochii împăiejeniji de lacrimi. In acest scurt moment se pot lua măsurile de rigoare pentru ca eroii noştri să nu se încaiere din nou.
Când unul din împricinaţi este mai agresiv, iar celălalt bate mai mult în retragere. dezbracă-ti urgent haina şi arunc-o ca o glugă în capul celui viclean. Până să se desmeticească el şi să iasă la lumină, celălalt va avea timp să se pună în siguranţă.
Dacă bătăuşul nu este încheiat la haină, se poate folosi pentru pacificare propriul său vestmânt. In timp ce el se ocupă cu cotonogirea rivalului îi apuci hotărît pulpanele hainei şi i le ridici energic peste cap. Fară să dai drumul hainei, treci apoi în fata lui şi tragi cu nădejde în jos. Astfel cel mai vânjos mardeiaş poate fi făcut inofensiv, căci mâinile îi sunt complect prinse în mânecile hainei.
Pentru a scoate pe agresor din luptă, mai există, în fine, un procedeu, pe cât de folositor. pe atât de amuzant. II apuci pur şi simplu pe bătăuş de turul pantalonilor şi tragi cu putere în sus. Trăgând astfel, cusătura pantalonilor strânge un loc foarte delicat şi sensibil, astfel ca cel apucat e nevoit să se ridice pe vârful picioarelor ca să-i mai slăbească tensiunea. In acest moment echilibrul lui este grav compromis. E suficient să-i apeşi cu mâna cealaltă pe spinare, pentruca intr'o secundă să fie trimis Ia pământ.
Atacul mai poate fi executat apucând turul pantalonilor cu ambele mâini şi trăgând cu energie în sus. Centrul lui de greutate se va schimba brusc, şi el va cădea docil în nas, fără să mai fie nevoe de apăsarea pe spinare.
Repetaţi cu doi prieteni aceste câteva retete pacifiste şi veti rămâne încântati de eficacitatea lor.

Bucurestii de altadata (pag. 130-137)

Curs de gospodarie (pag. 98-105)

Gangsterii mahalelor

In „VECHIUL BUCUREŞTI", de acum 10 ani, până la ivirea unor noui stări de lucruri în organizarea poliţiei noastre, prin numirea d-lui general Gabriel Marinescu ca prefect, anumite mahalale erau terorizate de bande organizate de gangsteri autohtoni, cari nu se temeau nici de Dumnezeu nici de oameni.
Stăpânitori absoluţi ai mahalalei, aceşti indivizi certaţi cu justiţia, făceau lege în cartierul lor şi nici un poliţist nu îndrăznea să-i scuture. Astfel ei creaseră un adevărat „trust de gangsteri" pentru a nu mai exista rivalităţi întrei ei. Intr'o memorabilă consfătuire, avută la o cârciumă din Tei, aceşti „staroşti" au decis o dreaptă împărţire a terenurilor de activitate.
Şi astfel ne-am pomenit cu 'celebrul Buftea stăpânind Vi- tanul şi Parcul Radorin. cu Nae Trăilă stăpân în Tei, cu Vasilo Galbcnu în mahalaua Iancului, cu Ghiţă Ştaif in Griviţei, cu Niţă Ciucă dictator al Văcăreştilor şi Tase Cu (ilarul mai mare peste Ferentari.
Până atunci aceste căpetenii, impuse prin îndemânarea cu care mânuiau „şişul" şi la nevoe „căţeaua" (revolverul) erau într'un război permanent, care le strica atât prestigiul cât şi afacerile.

BUFTEA, care era un om calculat i-a adunat pe toţi la olaltă şi i-a decis să facă o împărţire dreaptă a mahalalelor bucureştene. Pe o hartă, care a rămas in păstrarea iniţiatorului, s'au trasat graniţele domeniului fiecăruia şi-apoi toţi au jurat „pe mamă şi pe libertate" să păstreze angajamentul luat.
Ani de zile acest trust original a funcţionat, fără nici un „acroc". deoarece „băeţii" şi-au dat seama că. fără încăerări între ei pot mai bine să-şi facă afacerile.
Cari erau în fond scopurile trustului?
Toţi aceşti stăpâni necontestaţi ai mahalelor bucureştene, vindeau cetăţenilor... posibilitatea de a petrece în linişte. Nu e desigur vorba de securitatea lor, deoarece cei din „trust" nu stinghereau cu nimic activitatea răufăcătorilor, ci numai de liniştea evenimentelor sărbătoreşti.
Astfel un paşnic cetăţean din str. Foişor sau clin Calea Laptelui, voia să facă nuntă, să boteze, să-şi serbeze onomastica sa sau a odraslei, să facă o pomană sau un parastas. Desigur că, după ce făcea toate preparativele necesare, se prezenta şi la „starostele" mahalalei, la gangsterul" care domnea peste casele sărace ale cartierului Vitan, la faimosul Buftea.
Omul bătea sfios la uşă.

UN VLĂJGAN cu un muc de ţigare lipit în colţul buzei, cu o vânătaie-certificat sub ochiu îi deschidea. Il privea amănunţit şi apoi striga către cei din odaie :
- A mai venit un fraier cu daiboju!
Înăuntru Buftea, un individ gras, păros, elegant şi parfumat bea liniştit ceai cu coniac (o ceaşcă de coniac „trei stele" şi o linguriţă de apă fiartă). In jurul lui, în camera curată cu „poze" de artiste şi boxeuri prinse în cuie, se aflau încă 5-6 indivizi de toate soiurile cari priveau ciudat pe sub sprâncene, şezând tăcuţi pe scaune.
Omul privea speriat în jur şi 6€ aşeza timid pe scaun.
- Ştii, îmi mărit fata Duminică! Şi am venit, ştii mata, pentru dvs.!...
Scotea grăbit, sub privirea calmă a lui Buftea, o bancnotă sau mai multe, după obraz şi „puterinţă" şi le punea pe masă.
Buftea aprecia dintr'o ochire suma.
- Şi pentru băieţi?

OMUL scormonea zâmbind jenat buzunarul şi mai punea o grămăjoară de bani peste bancnote.
- Suntem „blat"!, spunea solemn Buftea.
Şi omul pleca liniştit spre casă, sigur fiind că Duminică, la nuntă, va putea petrece în linişte.
Pentru cei cari „nu veneau cu daiboju", tratamentul era totdeauna acelaş.
Când petrecerea era în toiu, îşi făceau apariţia Buftea şi „băieţii". Veneau aşa. ca în plimbare, cu mânile în buzunare. Şi dintr'un nimic se isca cearta şi bătaia. „Băieţii" lucrau agil cu pumnii, cu „boxul" şi la nevoe cu cuţitul. In câteva minute, casa era devastată, mosafirii bătuţi măr şi însângeraţi, iar uneori, când banda era mai cu chef, dezbrăcau gazdele şi plecau cu hainele.
Cu „daibojul" însă toate se aranjau. Ba chiar unul din „băeţi" veghea cuminte la poartă să nu intervie altă bandă şi să strice petrecerea oamenilor, ca-re-şi plătiseră liniştea.
Tot astfel se proceda cu toţi negustorii din cartier, cari în proporţie cu chiria şi cu deverul. trebuiau să plătească „şefului" săptămânal „dreptul lui", ca să nu păţească ruşini.
Altfel, tocmai când avea mai multă lume în magazin, se pomenea cu doi „băieţi" cari târ-guind, se luau chipurile la ceartă şi la bătae. Din „bătaia asta simulată", negustorul şi paşnicii lui muşterii erau singurii loviţi; oamenii plecau cu marfa fără să plătească şi marfa era toată tăvălită şi stricată.

TASE CUŢITARUL din Ferentari, zis şi Delfinul fiindcă fusese multă vreme marinar, a avut odată mult de lucru un „un şoacăţ" care a deschis o ,. bodegă" bine asortată cu vinuri de Târnava, tocmai in colţul „bulevardului". „Şoacăţul" plătise impozite, autorizaţii, etc. şi nu mai înţelegea să dea şi „daibojul". S'a zbătut atâta şi a făcut şi recla-maţie la poliţie, aşa că, în ziua inaugurării localului, se aflau bine postaţi în poartă, patru gardieni zdraveni, cu mâna pe tocul revolverului.
Timp de două săptămâni, cât a fost păzit de poliţie „şoacăţul" şi-a putut vedea liniştit de negustorie, care prospera pe zi ce trecea.
Dar în a 15-a zi, când nu au rămas de pază decât doui gardieni, au venit şi s'au aşezat la mese câţiva indivizi suspecţi, în frunte cu Tase Cuţitarul zis Delfinul.
— Ei, ne-am împăcat „şoacăţe"?
Şi până să răspundă patronul, înlemnit în dosul tejghelii, cuţitul lui Tase, a zburat în raftul cu liqueruri şi a spart în ţăndări sticlele scumpe, cu etichete străine.

IN CÂTEVA secunde, patronul, băieţii din prăvălie, gardienii şi clienţii, erau aruncaţi unul peste altul în beciu.
Apoi localul a fost devastat metodic. Toate sticlele, farfuriile. tacâmurile au fost sparte şi strâmbate. Butoaiele cu bere şi rezervele de acid au fost desfăcute. Mobilierul a fost spart cu grije, ireparabil. Când în local nu a mai rămas nimic întreg banda a spart vitrinele şi a dat jos firmele, apoi s'a risipit în misterioasele fundături ale Ferentarilor.
Afacerea a făcut vâlvă şi poliţia s'a ocupat să prindă banda, dar Tase Delfinul şi băieţii lui s'au eclipsat pentru un timp.
Apoi „şoacăţul" s'a refăcut si şi-a redeschis localul. Dar de data asta a fost cuminte şi a plătit „daibojul" ca să nu i se mai întâmple nimic.

IN TEI, în mahalaua Iancului, în Griviţei, adică Ia mahalalele stăpânite de Nae Trăilă, Vasile Galbenu şi Ghiţă Ştaif, toate idilele erau controlate de bandele lor.
Astfel cei rari voiau să ae plimbe, seara, cu aleasa inimii pe străzile cartierului, trebuiau să aibă întâi aprobarea „şefului" căpătată de cu ziua. Altfel banda ii făcea cele mai urâte farse. „Taxa'4 era intre 5 şi 100 lei. Interesant e că „şeful" se angaja să pedepsească trădările.
Astfel „şeful" devenea o adevărată providenţă, contra remuneraţie, pentru îndrăgostiţii părăsiţi.

ACEASTĂ adevărată sistemă de „raketeri" ai mahalalelor bucureştene, se părea că nu va fi niciodată stârpită. „Şefii" erau personagii cuprinse, cari nu puteau fi niciodată scoase din bârlogul lor, unde aveau atâtea legături şi inspirau atâta teamă, încât acţiunea poliţiei împotriva lor eşua cu regularitate.
Imediat însă după venirea d-lui general Gabriel Marinescu, în fruntea Poliţiei Capitalei, aceşti „şefi" ai mahalalelor şi bandele lor au dispărut ca prin minune. In mai puţin de o săptămână, razii puternice au ridicat toţi „gangsterii" cu căpeteniile lor şi - cum fiecare avea o fişă extrem de încărcată - au fost imediat judecaţi şi condamnaţi pentru diversele lor fărădelegi.
Astfel a dispărut o ciudată faună a mahalalelor noastre.

Tripourile - distractii clandestine

Doua articole:
Tripourile - distractii clandestine si
Hotul cu ciorapi de lana :)



De curând, ziarele au înregistrat tragica sinucidere a fiului unui cunoscut bogătaş din Capitală. Deşi moştenitorul unei mari averi, a unor moşii, imobile şi hoteluri din Capitală, tânărul B. - căruia viitorul îi surâdea în toate - într'o noapte tristă de Februarie şi-a pus capăt zilelor. într'o gară de provincie, trăgându-şi un foc de revolver în inimă.
Lumina roşie şi verde a semafoarelor, arunca palide reflexe asupra cadavrului însângerat. De ce s'a sinucis tânărul B. ? Când norocul îi surâdea şi era cunoscut ca un adevărat „jouisor" al vieţii ?
Misterul acestei sinucideri fărl sens, s'a lămurit abia când au fost interogaţi prietenii dispărutului.
Tânărul B. era o victimă a tripourilor clandestine! După ce epuizase toate distracţiile oferite de această Capitală a păcatelor, căzuse în patima jocului de cărţi. In fiecare noapte, putea fi văzut în localurile unde, în mod clandestin, dar în văzul tuturor, se joacă toate combinaţiile ruletei şi bacaralei.
Juca pe sume mari de bani şi, natural, pierdea. In scurt timp veniturile sale, destul de serioase au fost înghiţite de masivele pierderi dela masa de joc a cluburilor clandestine. Şi atunci a început să se împrumute. Plătea cele mai fantastice dobânzi, pe termenele cele mai scurte, numai să vadă cât mai repede banii.
Deodată s'a pomenit că e dator, pe poliţe şi gajuri enorma sumă de 2 milioane lei. Bani pierduţi în tripouri. Şi atunci, dându-şi seama că nu va putea plăti, văzând abisul îngrozitor ce se cască la picioarele sale, într'o clipă de luciditate, a preferat moartea, dezonoarei.
Ţânărul B. nu e singura victimă a tripourilor clandestine. Dacă s'ar face a statistică a cauzelor miilor de sinucideri anuale, s'ar observa că imediat după „decepţiile sentimentale" numărul cel mai mare de victime îl procură jucătorii de cărţi, ruinaţi în cluburile clandestine.
Fiindcă, deşi printr'o lege specială tripourile au fost desfiinţate, ele dăinuiesc în văzul tuturor făcând în fiecare an zeci de victime.
Dela „clubul", pe care adesea îl însoţeşte o casă de rendez-vous, instalat în somptuoasa locuinţă a unei doamne cu nume răsunător, dar cu moralitatea dubioasă şi veniturile misterioase, trecând prin „odăiţele secrete" ale marilor cafenele, unde se joacă „rummy" şi „bridge" inofensiv şi până la tavernele unde pe sub mese se încaeră barbutarii, peste tot metodele sunt aceleaş.
Raziile au fost într'adevăr numeroase şi au dat bune rezultate. Dar dacă sunt închise într'un local, materialele de joc confiscate şi patronul dat in judecată, imediat ce „lucrurile se liniştesc" se deschide un nou club-tripou-barbutărie in alt loc.
Astfel, unul din cei mai celebri patroni de taverne, unde joacă pungaşii „mitimic" şi „barbut", Niţă Ioniţă, a fost expropriat din vechiul lui local din Calea Plevnei, „sabourile" au fost confiscate şi mica lui ruletă deasemeni.
Numai la două săptămâni după descinderea parchetului şi închiderea localului, Niţă Ioniţă a deschis ca un negustor pacinic, un alt local, în aparenţă inofensiv, tocmai la celălalt capăt al Bucureştilor, în Pantelimon. Şi avertizaţi, prin acel misterios „telegraf al declasaţilor" de care vorbea undeva Jack London, toţi barbutierii şi mitimacii au venit din prima seară la „sfeştanie" Şi jocul a continuat ca şi cum nimic nu se Întâmplase...
Există în Capitală numeroase tipuri de indivizi, cari trecând într'o seară prin cluburile elegante, ca să vadă cum arată un tripou clandestin, au fost atât de bine prinşi de „viciul vei de" încât au venit regulat seară la seară, au pierdut, au decăzut şi astăzi pot fi văzuţi „chibiţi" în tripourile de a treia mână. unde aşteaptă spre dimineaţă să tapeze un jucător cu noroc, de 20 sau 100 de lei, pe cari îi va juca imediat la masa verde, convins fiind că aceasta e ,,miza" cu care va sparge ghinionul.
Trăind veşnic în speranţa că vor da „lovitura cea mare", clienţii tripourilor clandestine îşi consumă averea şi sănătatea, ajungând până la ultimele trepte ale decăderii morale şi fizice.
Numai la un tripou clandestin dintr'o stradă discretă, instalat în casa unei principese cu nume fanariot se pierdea în fiecare seară între 300.000 şi 500.000 lei. Oameni din toată lumea se pot întâlni aci. Dela marele bancher sau industriaş, până la omul fără meserie, care trăeşte... din „tuyauri".
In acest, „club" elegant, unde cei, pe cari îi favorizează norocul la „baccara" minţind proverbul au imediat „noroc" şi la dragoste, lăsându-şi beneficiile în mâinile maniqurate ale „relaţiilor" pe cari le prezintă tot stăpâna casei, celebrul Vasilescu-Cantalup dădea în fiecare seară „lovituri". Câştiga sau pierdea, câte 3-400.000 lei fără să clipească, trecând apoi imediat să se reculeagă de emoţiile jocului în braţele parfumate ale „mascotelor".
Iar în spelunca lui Tase Simonidis, din str. Laptelui, unde pentru cinci lei, câştigaţi la cărţi în chip „necinstit" se scot „şişurile" şi pumnalele, un autentic prinţ moldovean îşi joacă... naturii dela pantaloni.
Acestea sunt numai câteva din banalele tragedii ale „viciului verde"...