Istoria afacerii Parcului Bordei

Am primit un e-mail de la Asociatia "Salvati Bucurestiul":

Intrucat in mass-media circula informatii contradictorii cu privire la afacerea Parcul Bordei, Asociatia Salvati Bucurestiul prezinta un scurt rezumat juridic al acesteia:



Prin deciziile 1324 si 1325 din 05.09.2003 ale Primarului Basescu, Tudor Dumitru si Lincaru Eugen au fost improprietariti cu Parcul Bordei, in schimbul terenului pe care acestia il revendicasera in Satul Francez.

Sotii Constanda au cumparat ulterior Parcul Bordei de la Tudor Dumitru si Lincaru Eugen.

Sotii Constanda au solicitat Consiliului General al Municipiului Bucuresti emiterea unui Plan Urbanistic Zonal care sa le permita construirea in parc a unui complex rezidential. Consiliul General al Municipiului Bucuresti a refuzat, motivand ca Planul Urbanistic General prevede destinatia de spatiu verde, cu posibilitatea de construire pe maximum 15% din suprafata parcului si numai in scopul pastrarii destinatiei de parc.

Sotii Constanda s-au adresat instantei, afirmand ca refuzul Consiliului General de a aproba Planul Urbanistic Zonal le afecteaza dreptul la proprietate. Consiliul General s-a aparat spunand ca este de competenta sa sa decida pastrarea destinatiei de parc prevazuta de Planul Urbanistic General. Printr-o sentinta scandaloasa a Tribunalului Bucuresti confirmata de decizia 1146 din 21 iunie 2007 a Curtii de Apel Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti a fost obligat sa aprobe Planul Urbanistic Zonal si sa platesca daune de 17 milioane euro.

Prin Ordonanta de Urgenta 114/2007, emisa de Guvernul Tariceanu pe 17 octombrie 2007 si publicata in Monitorul Oficial din 22 octombrie 2007, se interzice schimbarea destinatiei spatiilor verzi, inclusiv private. Ordonanta ar fi impiedicat punerea in aplicare a deciziei Curtii de Apel Bucuresti. Parcul Bordei ar fi ramas parc iar Primaria ar fi trebuit sa plateasca penalitatile de 17 milioane euro.

Primarul Videanu si Consiliul General se grabesc insa si iau o decizie in favoarea sotilor Constanda. Pe 3 octombrie 2007 se semneaza un acord intre Municipalitate si sotii Constanda, prin care Municipalitatea primeste Parcul Bordei in schimbul Satului Francez. Municipalitatea se obliga sa acorde anumiti sotilor Constanda anumiti coeficienti urbanistici in Satul Francez (CUT 3,5, inaltime maxima P+5 = 21 m) iar sotii Constanda renunta la daunele de 17 milioane euro. Intelegerea este aprobata prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 270 din 3 octombrie 2007 si precizata in Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr. 5 din 17 ianuarie 2008.

Sotii Constanda propun Consiliului General un Plan Urbanistic Zonal pentru Satul Francez cu CUT de 3,5 dar cu o inaltime mai mare, 28 metri. Planul Urbanistic Zonal este respins in doua sedinte. La o a treia, pe 30 septembrie 2009, proiectul nu este discutat din lipsa de cvorum. 30 septembrie 2009 era ultima data la care Planul Urbanistic Zonal putea fi aprobat de Consiliul General, dupa acea data intrand in vigoare modificarea Legii urbanismului 350/2001 prin OG 27/2008. Dupa aceasta data, CUT pentru Satul Francez putea fi cel mult 2,4.

Pe 20 ianuarie 2010, sotii Constanda se adreseaza Tribunalului Bucuresti prin dosarul 2008/3/2010 reclamand ca Municipalitatea nu si-a respectat contractul aprobat prin Hotararea 5/2008. Solicita anularea contractului si repunerea in situatia initiala (adica proprietatea Parcului Bordei sa revina sotilor Constanda, iar Satul Francez Municipalitatii). Intrucat Parcul Bordei a intrat intre timp in domeniul public, solicita despagubiri conform valoari de piata a acestuia in 2008. Insumat cu suma initiala de 17 milioane euro si cu dobanzi, solicita Municipalitatii 200 milioane euro.

Prin Hotararea 350 din 17 decembrie 2010, Consiliul General al Municipiului Bucuresti aproba Planul Urbanistic Zonal solicitat de sotii Constanda pentru Satul Francez, cu incalcarea Legii 350/2001. In mod normal, aceasta Hotarare ar fi trebuit sa lase fara obiect dosarul 2008/3/2010.

Prin decizia pronuntata pe 6 iulie 2011 in dosarul 2008/3/2010, Tribunalul Bucuresti a acordat sotilor Constanda despagubiri de 160 milioane euro. Decizia poate fi atacata cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti.

Contact: Nicusor Dan, Asociatia Salvati Bucurestiul

sursa foto: Romania Libera

Reclame vechi (anii '30)

Reţeta de mici (1920)

Am primit textul asta intr-un e-mail:

Reţeta de mititei de la Restaurantul CARUL CU BERE din Bucureşti
Bucureşti, la 16 Iunie 1920

Onorate Domnule Ofiţer!
Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism, împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de preparare ai mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul. Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului. Adresez aceieaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut.
Perfecţiunea seratelor de cină din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate.
Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. Ei îşi au originea în Balkan, provenind din Serbia, dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de bucătăria românească. Cum le spune şi numele, sunt nişte rulouri mici, fiind şi numiţi astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea să încânte gustul mesenilor. Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă de gustare.
Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform. Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne. Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât să strice gustul şi să ia din minunata savoarelor a mititeilor. Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum urmează:

8 grame de piper proaspăt pisat mărunt
12 grame de cimbru uscat cât mai proaspăt pisat mărunt
4 grame de enibahar pisat mărunt
2 grame de coriandru pisat mărunt
2 grame de chimion turcesc pisat mărunt
1 gram de anis stelat pisat mărunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 linguriţă de zeamă de lămâie
1 lingură de untdelemn
1 căpăţână bună de usturoi aromat şi nu din cel iute
La cantităţi mai mari de cinci kilograme, se va adăuga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o măsură mai mult din mirodeniile pomenite.

Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie. Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoi, se adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin. Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, se lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas cu restul de zeamă de oase dezmorţită. Se face un mujdei de usturoi cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogram de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adaugă sucul de mujdei şi se mai frământă odată amestecul preţ de un sfert de ceas.
Se dă din nou la gheţar până a doua zi. Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de la gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la zvântat un ceas. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cu mujdei, aşa ca sa prindă o crusta rumenă de jur împrejur. Gratargii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit. La prăjit mititeii vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea condimentelor. Daca se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot sucul aromat şi devin seci.
Se servesc alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşca.
Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice ca numai la noi sunt.
Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au pe departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi. O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu şi piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvălui Doamnei Măriuţa acest mic secret, pe care ştiu ca nu îl va da mai departe, aşa cum nici eu nu-l voi dezvălui decât urmaşului meu Maitre Cuisiner când îmi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparaţi de Dânsa sunt extrem de gustoşi, dar simţul meu gustativ mi-a dezvăluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat şi al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Măriuţa vor fi inegalabili!
Va aştept luna viitoare când va întoarceţi cu regimentul din manevre, dimpreună cu Domnii Ofiţeri Dinu şi Vatache spre a savura o tavă de mititei şi câteva halbe împreună!
Dorindu-vă sănătate, voie bună şi noroc, vă rog a-i transmite umile sărutări de mâini Doamnei Măriuţa, cea mai desăvârşită gospodină şi Doamnă din înalta societate! Dumnezeu să va ajute!


sursa foto: ZF.ro

Azi am plans...

Am aflat de pe blogul lui Piticu ca se relanseaza revista "Stiinta si Tehnica".
Stiu revista pentru ca batranul meu a avut si a colectionat multi ani revista asta. Daca poate crede cineva, am avut si numere din anii 40, 50, 60. Da, am avut numere din 1943, de exemplu. Numerele erau sortate pe ani si legate la o legatorie de carti, astfel incat colectia era reprezentata de niste "carti", cu anii embosati pe cotor.
Omul tinea mult la colectia lui, poate de asta legarea s-a facut in cel mai profesionist mod posibil, revistele erau cusute unele de altele, cu ata bagata in zona capselor, etc etc. Stiu ca era o treaba de calitate pentru ca am citit candva un manual despre legarea cartilor si ce era in biblioteca era facut "ca la carte".

Taica-meu a murit acum vreo 20 de ani (cand eu aveam 14 ani) si revistele au ramas in biblioteca familiei.

Azi citeam despre relansarea revistei, mi-am adus aminte (de fapt, nu am uitat niciodata) de colectia de acasa si am sunat-o pe maica-mea sa o intreb de ea.
Maica-mea mi-a spus ca le-a aruncat pentru ca, citez, "erau vechi, atrageau moliile si oricum nu se mai uita nimeni prin ele".
Acest lucru s-a intamplat in familia mea, in casa lui taica-miu, operatia a fost facuta de maica-mea, care cica l-a iubit (nu s-a recasatorit niciodata, nu a avut alt prieten barbat de cand a murit batranul).

Cand un om depune atata pasiune in a pastra o asemenea colectie, cum de exista urmasi de-ai lui, de aceeasi generatie chiar (!) care sa-si bata joc de munca lui?

Acum scriu pe blog pentru ca ma intreb: ce cacat facem noi, astia de "scormonim prin gunoaie" incercand sa pastram ceva din cacatul asta de identitate nationala, de a pastra ceve ce se poate numi "Român", "România"?
Mergem prin Roma si ne minunam cum au reusit unii sa pastreze ceva DOUA MII DE ANI, noi aruncam si distrugem lucruri (nu personale) imediat cum a murit posesorul lor?
Si partea cea mai trista este ca parintii mei nu au fost "prima generatie la oras", au fost a doua cel putin, adica si-au trait copilaria printre arhitectura romaneasca de calitate, au avut apa in casa, robineti de arama, tacamuri din alpaca (pentru ca nu erau chiar atat de bogati sa fie din argint pur), bunicul meu a fost preot in centrul Iasului.

Cum ar trebui sa gandesc si sa tratez in continuare trecutul, istoria, rahatul asta de blog?
Pentru ce puii mei sa continui sa sap printre "vechituri" cand acum imi dau seama ca asa e romanul - un rahat care arunca istorie la cos pentru ca "e veche"?

M-au impresionat multe articole de pe ART HISTORIA, azi a venit randul sa plang pentru ceva ce face propria-mi familie, de la care... macar de la maica-mea aveam pretentii!

Cum sa ma mai revolt cand vad case lasate in paragina pe Kiseleff sau pe Pache, langa Pro, cand jeguri din astea se intampla mult mai aproape de mine!?
Ce pretentii sa mai am de la urmasii celor care au trait in acele case, ce pretentii sa mai am de la guvernantii statului Roman, fara pic de pretuire pentru patrimoniul national?


fotografia este revista din iulie 1967, e luata de pe okazii. In biblioteca de acasa era colectia COMPLETA 1965 - 1989 + cativa ani, neconsecutivi, din 1945 pana in 1965 :(

Recunoasteti locul?

"Poza" de mai jos este o captura de ecran din filmul "Reteaua S" (1980).

Stie cineva ce se vede in fotografie?
Mai exista constructia?

"Obiecte promotionale" din vremea comunista

bloc notes, pixuri, agenda (cea mica):

Un sfert de secol e o sarbatoare (1947-1972)

A venit un coleg de serviciu la mine si mi-a pus pe masa un almanah. Fara coperta, prima poza a fost cea de mai jos: Ceasca cu mustata si cioc. :-)


Este vorba de Almanahul auto 1972
Nu sunt pasionat de auto, almanahul nu m-a interesat prea mult, totusi unele articole sunt foarte interesante - macar din punct de vedere istoric.

Articolul de mai jos o fi sau nu articol de propaganda, eu l-am citit cu placere. :-)

1947-1972 Un sfert de secol e o sarbatoare

RADU TUDORAN
Un sfert de secol e o etapă marcantă în viaţa popoarelor, cum ar fi nunta de argint în căsniciile fericite, nedestrămate nici de neînţelegere, nici de moarte. Un sfert de secol e o unitate de timp istorică. Bilanţul la sfîrşitul ei, capătă însemnătatea faptelor definitive, destinate posterităţii. Nimic din ce s-a înfăptuit şi poartă garanţia a douăzeci şi cinci de ani nu poate să pună semne de îndoială. Toate şi în toate sensurile au avut timp să-şi arate trăinicia.
Un sfert de secol e o sărbătoare. Cu asemenea prilej, cum face omul la sărbătorile lui de familie, se aruncă o privire în urmă. Nu îţi continui niciodată drumul, fără să-ţi aminteşti coasta pe care ai urcat-o. E o coastă, o continuă ascensiune în istoria Republicii noastre atît de tinere şi atît de mature.


în douăzeci şi cinci de ani ţara s-a schimbat, că un om plecat la începuturile ei şi întors astăzi nu ar mai recunoaşte-o. Cei care trăim în mijlocul transformărilor şi luăm parte la ele, cu mintea, cu sufletul şl cu munca noastră, nu le observăm în adevărata lor dezvoltare, decît cu un efort de imaginaţie. Dar pe chipurile cunoscuţilor şi prietenilor din alte ţări, care vin aici la intervale, citesc surpriza crescînd de la un an la altul, ca să ajungă pînă la admiraţie amestecată cu nedumerire.
înfăptuirile pe care am să le amintesc, potrivite cu o publicaţie consacrată turismului şi automobilului, n-or fi cele mai mari şi mai însemnate între toate, dar unele nu se puteau face fără altele, cum nu se poate face armonie în muzică fără o complexitate de sunete. In aceste zile sărbătoreşti de confruntare a trecutului cu prezentul şi de proiectare a prezentului asupra viitorului, se vor aminti fabricile, uzinele şi hidrocentralele, unele din ele minuni mondiale. Se vor aminti irigările, maşinile agricole şi tractoarele. Nu se vor uita imensele blocuri de locuinţe şi oraşele noi, care punctează toate zările ţării. O explorare a străzilor şi bulevardelor care definesc Balta Albă, în marginea Capitalei, sau Baia Mare, nou construită în partea cealaltă a ţării, echivalează cu descoperirea unor lumi nebănuite, cu o forţă plastică mai puternică decît a naturii, cu toate volumele ei şi cu toate culorile.
în chiar toamna aceasta am dat o roată a ţării şi apoi am brăzdat-o în toate direcţiile, pornind de la Constanţa pînă la Oradea, după ce am trecut prin laşi, prin Suceava, prin întreg peisajul civil şi industrial din nord şi nord-vest, ca să ajung în continuare la Cluj şi la Tg. Mureş, apoi la Arad şi Timişoara şi, în sfîrşit, în toate oraşele de pe drumul de întoarcere al Bucureştiului.
Aş vrea să pot dărui prietenilor noştri auto- mobilişti o hartă a acestui itinerar, şi a altora, încă nebănuite, pe care trebuie să le descoperim ca pe o nouă geografie. Cei douăzeci şi cinci de ani ai Republicii ne-au dat automobile şi şosele.
în ziua cînd se proclama Republica României, şoselele ei asfaltate, nu cred că depăşeau o mie de kilometri, fructul unor lungi discuţii parlamentare, a certurilor între partide, a conflictelor cu societăţile de construcţii de peste hotare. Eram tînăr pe vremea cînd se construiau acele şosele, ieşite din suferinţă, din praf şi năduşeală. Drumul internaţional de la Oradea la Giurgiu părea că nu are să se mai termine niciodată. Dar într-un tîrziu, a fost gata, cu o trudă care s-a uitat, şi astăzi ar părea inexplicabilă. Era o înlesnire atît de uluitoare adusă automobilului, încît nu lăsa nici o îndoială despre nemăsuratul folos care ar fi venit de la o altă diagonală de asfalt trasă peste pămîntul ţării. Dar nu s-au mai făcut decît bucăţele pînă
în 1947, pe la Buzău, pe la Slobozia, şi în alte cîteva locuri, ca să nu pomenesc de şoseaua Piteştiului, stricată complet .în primii ani după inaugurare; bani aruncaţi în colbul vechiului drum al rădvanelor!
Astăzi, oriunde te-ai duce, din Dobrogea în Maramureş, din Lunca Dunării într-a Mureşului, în toate locurile şi pe toate direcţiile, găseşti şosele asfaltate, nebănuite. Hărţile automobilistice nici nu răzbesc să le consemneze, fiindcă de la o ediţie la alta apar mereu altele. Nu-i între noi vreunul care să le fi străbătut pe toate! Dacă s-au făcut, înseamnă că era nevoie de ele; dar aceste şosele nu înseamnă nu-t mai confort, ci şi o bogăţie a ţării.
Acum douăzeci de ani, cînd mergeam la mare, pe un litoral aproape pustiu pe vremea aceea, drumul cu automobilul însemna o aventură aproape ca o traversare a Saharei, şi nu se justifica decît printr-o nemăsurată pasiune, pentru vehiculul eroic, atît de lesnicios astăzi. Nu descriu casna, lupta cu hîrtoapele şi cu praful din Bărăgan, răscolit de camioane, care pe secetă nu se mai risipea decît seara, iar prin sate, la adăpost de vînt, dăinuia pînă dimineaţa cînd se ridica altul. Multe ore din viaţă ne-am pierdut pe acest drum, şi rău ne-am rupt şalele; mult ne-am chinuit de nerăbdare la Giurgeni, aştep- tînd să vină bacul şi neavînd altă mulţumire în schimb, decît să admirăm magnificul peisaj al Dunării.
Cînd am intrat prima oară pe podul construit cu o repeziciune nesperată, aproape ca în basmele de multă vreme uitate, am avut senzaţia că trec Dunărea cu aeroplanul. Nu-i o metaforă; forma acestei minunate lucrări de artă, fie bine- cuvîntată! — dă senzaţia decolării.
Iar pe litoralul aproape inaccesibil acum douăzeci şi cinci de ani, circulă automobile venite din toate părţile lumii, aşa cum automobilele noastre circulă în multe locuri prin lume.
Am întîlnit pe şoselele europene autoturisme cu matricola României, fabricate la Piteşti, unde acum se merge pe o veritabilă autostradă, din acelea pe care le-am privit cu jind şi fără speranţă în Franţa şi Italia. Am întîlnit uriaşe camioane de transport, unele fabricate la Braşov, adevărate trenuri rutiere, pe ale căror flancuri am putut citi de departe, scris cu majuscule cît statul omului, ROMANIA.
Asemenea întîlniri emoţionante mi-au trezit dorul de ţară şi mîndria. Le evoc şi le închin cu căldură Republicii noastre, la a douăzeci şi cincea ei aniversare, lăsînd loc deschis tuturor speranţelor pentru următoarea etapă, care vrem să fie, ca în căsniciile fericite, aceea de aur.
------------------

M-ar interesa sa aflu mai mult si despre ce scrie deasupra capului lui Ceausescu: Moroj Areej.
Pe "goagal" sunt zeci de linkuri catre firme cu numele asta... totusi ce era inainte de revolutie?