25 martie 2010

Gangsterii mahalelor


In „VECHIUL BUCUREŞTI", de acum 10 ani, până la ivirea unor noui stări de lucruri în organizarea poliţiei noastre, prin numirea d-lui general Gabriel Marinescu ca prefect, anumite mahalale erau terorizate de bande organizate de gangsteri autohtoni, cari nu se temeau nici de Dumnezeu nici de oameni.
Stăpânitori absoluţi ai mahalalei, aceşti indivizi certaţi cu justiţia, făceau lege în cartierul lor şi nici un poliţist nu îndrăznea să-i scuture. Astfel ei creaseră un adevărat „trust de gangsteri" pentru a nu mai exista rivalităţi întrei ei. Intr'o memorabilă consfătuire, avută la o cârciumă din Tei, aceşti „staroşti" au decis o dreaptă împărţire a terenurilor de activitate.
Şi astfel ne-am pomenit cu 'celebrul Buftea stăpânind Vi- tanul şi Parcul Radorin. cu Nae Trăilă stăpân în Tei, cu Vasilo Galbcnu în mahalaua Iancului, cu Ghiţă Ştaif in Griviţei, cu Niţă Ciucă dictator al Văcăreştilor şi Tase Cu (ilarul mai mare peste Ferentari.
Până atunci aceste căpetenii, impuse prin îndemânarea cu care mânuiau „şişul" şi la nevoe „căţeaua" (revolverul) erau într'un război permanent, care le strica atât prestigiul cât şi afacerile.

BUFTEA, care era un om calculat i-a adunat pe toţi la olaltă şi i-a decis să facă o împărţire dreaptă a mahalalelor bucureştene. Pe o hartă, care a rămas in păstrarea iniţiatorului, s'au trasat graniţele domeniului fiecăruia şi-apoi toţi au jurat „pe mamă şi pe libertate" să păstreze angajamentul luat.
Ani de zile acest trust original a funcţionat, fără nici un „acroc". deoarece „băeţii" şi-au dat seama că. fără încăerări între ei pot mai bine să-şi facă afacerile.
Cari erau în fond scopurile trustului?
Toţi aceşti stăpâni necontestaţi ai mahalelor bucureştene, vindeau cetăţenilor... posibilitatea de a petrece în linişte. Nu e desigur vorba de securitatea lor, deoarece cei din „trust" nu stinghereau cu nimic activitatea răufăcătorilor, ci numai de liniştea evenimentelor sărbătoreşti.
Astfel un paşnic cetăţean din str. Foişor sau clin Calea Laptelui, voia să facă nuntă, să boteze, să-şi serbeze onomastica sa sau a odraslei, să facă o pomană sau un parastas. Desigur că, după ce făcea toate preparativele necesare, se prezenta şi la „starostele" mahalalei, la gangsterul" care domnea peste casele sărace ale cartierului Vitan, la faimosul Buftea.
Omul bătea sfios la uşă.

UN VLĂJGAN cu un muc de ţigare lipit în colţul buzei, cu o vânătaie-certificat sub ochiu îi deschidea. Il privea amănunţit şi apoi striga către cei din odaie :
- A mai venit un fraier cu daiboju!
Înăuntru Buftea, un individ gras, păros, elegant şi parfumat bea liniştit ceai cu coniac (o ceaşcă de coniac „trei stele" şi o linguriţă de apă fiartă). In jurul lui, în camera curată cu „poze" de artiste şi boxeuri prinse în cuie, se aflau încă 5-6 indivizi de toate soiurile cari priveau ciudat pe sub sprâncene, şezând tăcuţi pe scaune.
Omul privea speriat în jur şi 6€ aşeza timid pe scaun.
- Ştii, îmi mărit fata Duminică! Şi am venit, ştii mata, pentru dvs.!...
Scotea grăbit, sub privirea calmă a lui Buftea, o bancnotă sau mai multe, după obraz şi „puterinţă" şi le punea pe masă.
Buftea aprecia dintr'o ochire suma.
- Şi pentru băieţi?

OMUL scormonea zâmbind jenat buzunarul şi mai punea o grămăjoară de bani peste bancnote.
- Suntem „blat"!, spunea solemn Buftea.
Şi omul pleca liniştit spre casă, sigur fiind că Duminică, la nuntă, va putea petrece în linişte.
Pentru cei cari „nu veneau cu daiboju", tratamentul era totdeauna acelaş.
Când petrecerea era în toiu, îşi făceau apariţia Buftea şi „băieţii". Veneau aşa. ca în plimbare, cu mânile în buzunare. Şi dintr'un nimic se isca cearta şi bătaia. „Băieţii" lucrau agil cu pumnii, cu „boxul" şi la nevoe cu cuţitul. In câteva minute, casa era devastată, mosafirii bătuţi măr şi însângeraţi, iar uneori, când banda era mai cu chef, dezbrăcau gazdele şi plecau cu hainele.
Cu „daibojul" însă toate se aranjau. Ba chiar unul din „băeţi" veghea cuminte la poartă să nu intervie altă bandă şi să strice petrecerea oamenilor, ca-re-şi plătiseră liniştea.
Tot astfel se proceda cu toţi negustorii din cartier, cari în proporţie cu chiria şi cu deverul. trebuiau să plătească „şefului" săptămânal „dreptul lui", ca să nu păţească ruşini.
Altfel, tocmai când avea mai multă lume în magazin, se pomenea cu doi „băieţi" cari târ-guind, se luau chipurile la ceartă şi la bătae. Din „bătaia asta simulată", negustorul şi paşnicii lui muşterii erau singurii loviţi; oamenii plecau cu marfa fără să plătească şi marfa era toată tăvălită şi stricată.

TASE CUŢITARUL din Ferentari, zis şi Delfinul fiindcă fusese multă vreme marinar, a avut odată mult de lucru un „un şoacăţ" care a deschis o ,. bodegă" bine asortată cu vinuri de Târnava, tocmai in colţul „bulevardului". „Şoacăţul" plătise impozite, autorizaţii, etc. şi nu mai înţelegea să dea şi „daibojul". S'a zbătut atâta şi a făcut şi recla-maţie la poliţie, aşa că, în ziua inaugurării localului, se aflau bine postaţi în poartă, patru gardieni zdraveni, cu mâna pe tocul revolverului.
Timp de două săptămâni, cât a fost păzit de poliţie „şoacăţul" şi-a putut vedea liniştit de negustorie, care prospera pe zi ce trecea.
Dar în a 15-a zi, când nu au rămas de pază decât doui gardieni, au venit şi s'au aşezat la mese câţiva indivizi suspecţi, în frunte cu Tase Cuţitarul zis Delfinul.
— Ei, ne-am împăcat „şoacăţe"?
Şi până să răspundă patronul, înlemnit în dosul tejghelii, cuţitul lui Tase, a zburat în raftul cu liqueruri şi a spart în ţăndări sticlele scumpe, cu etichete străine.

IN CÂTEVA secunde, patronul, băieţii din prăvălie, gardienii şi clienţii, erau aruncaţi unul peste altul în beciu.
Apoi localul a fost devastat metodic. Toate sticlele, farfuriile. tacâmurile au fost sparte şi strâmbate. Butoaiele cu bere şi rezervele de acid au fost desfăcute. Mobilierul a fost spart cu grije, ireparabil. Când în local nu a mai rămas nimic întreg banda a spart vitrinele şi a dat jos firmele, apoi s'a risipit în misterioasele fundături ale Ferentarilor.
Afacerea a făcut vâlvă şi poliţia s'a ocupat să prindă banda, dar Tase Delfinul şi băieţii lui s'au eclipsat pentru un timp.
Apoi „şoacăţul" s'a refăcut si şi-a redeschis localul. Dar de data asta a fost cuminte şi a plătit „daibojul" ca să nu i se mai întâmple nimic.

IN TEI, în mahalaua Iancului, în Griviţei, adică Ia mahalalele stăpânite de Nae Trăilă, Vasile Galbenu şi Ghiţă Ştaif, toate idilele erau controlate de bandele lor.
Astfel cei rari voiau să ae plimbe, seara, cu aleasa inimii pe străzile cartierului, trebuiau să aibă întâi aprobarea „şefului" căpătată de cu ziua. Altfel banda ii făcea cele mai urâte farse. „Taxa'4 era intre 5 şi 100 lei. Interesant e că „şeful" se angaja să pedepsească trădările.
Astfel „şeful" devenea o adevărată providenţă, contra remuneraţie, pentru îndrăgostiţii părăsiţi.

ACEASTĂ adevărată sistemă de „raketeri" ai mahalalelor bucureştene, se părea că nu va fi niciodată stârpită. „Şefii" erau personagii cuprinse, cari nu puteau fi niciodată scoase din bârlogul lor, unde aveau atâtea legături şi inspirau atâta teamă, încât acţiunea poliţiei împotriva lor eşua cu regularitate.
Imediat însă după venirea d-lui general Gabriel Marinescu, în fruntea Poliţiei Capitalei, aceşti „şefi" ai mahalalelor şi bandele lor au dispărut ca prin minune. In mai puţin de o săptămână, razii puternice au ridicat toţi „gangsterii" cu căpeteniile lor şi - cum fiecare avea o fişă extrem de încărcată - au fost imediat judecaţi şi condamnaţi pentru diversele lor fărădelegi.
Astfel a dispărut o ciudată faună a mahalalelor noastre.



24 martie 2010

Tripourile - distractii clandestine

Doua articole:
Tripourile - distractii clandestine si
Hotul cu ciorapi de lana :)



De curând, ziarele au înregistrat tragica sinucidere a fiului unui cunoscut bogătaş din Capitală. Deşi moştenitorul unei mari averi, a unor moşii, imobile şi hoteluri din Capitală, tânărul B. - căruia viitorul îi surâdea în toate - într'o noapte tristă de Februarie şi-a pus capăt zilelor. într'o gară de provincie, trăgându-şi un foc de revolver în inimă.
Lumina roşie şi verde a semafoarelor, arunca palide reflexe asupra cadavrului însângerat. De ce s'a sinucis tânărul B. ? Când norocul îi surâdea şi era cunoscut ca un adevărat „jouisor" al vieţii ?
Misterul acestei sinucideri fărl sens, s'a lămurit abia când au fost interogaţi prietenii dispărutului.
Tânărul B. era o victimă a tripourilor clandestine! După ce epuizase toate distracţiile oferite de această Capitală a păcatelor, căzuse în patima jocului de cărţi. In fiecare noapte, putea fi văzut în localurile unde, în mod clandestin, dar în văzul tuturor, se joacă toate combinaţiile ruletei şi bacaralei.
Juca pe sume mari de bani şi, natural, pierdea. In scurt timp veniturile sale, destul de serioase au fost înghiţite de masivele pierderi dela masa de joc a cluburilor clandestine. Şi atunci a început să se împrumute. Plătea cele mai fantastice dobânzi, pe termenele cele mai scurte, numai să vadă cât mai repede banii.
Deodată s'a pomenit că e dator, pe poliţe şi gajuri enorma sumă de 2 milioane lei. Bani pierduţi în tripouri. Şi atunci, dându-şi seama că nu va putea plăti, văzând abisul îngrozitor ce se cască la picioarele sale, într'o clipă de luciditate, a preferat moartea, dezonoarei.
Ţânărul B. nu e singura victimă a tripourilor clandestine. Dacă s'ar face a statistică a cauzelor miilor de sinucideri anuale, s'ar observa că imediat după „decepţiile sentimentale" numărul cel mai mare de victime îl procură jucătorii de cărţi, ruinaţi în cluburile clandestine.
Fiindcă, deşi printr'o lege specială tripourile au fost desfiinţate, ele dăinuiesc în văzul tuturor făcând în fiecare an zeci de victime.
Dela „clubul", pe care adesea îl însoţeşte o casă de rendez-vous, instalat în somptuoasa locuinţă a unei doamne cu nume răsunător, dar cu moralitatea dubioasă şi veniturile misterioase, trecând prin „odăiţele secrete" ale marilor cafenele, unde se joacă „rummy" şi „bridge" inofensiv şi până la tavernele unde pe sub mese se încaeră barbutarii, peste tot metodele sunt aceleaş.
Raziile au fost într'adevăr numeroase şi au dat bune rezultate. Dar dacă sunt închise într'un local, materialele de joc confiscate şi patronul dat in judecată, imediat ce „lucrurile se liniştesc" se deschide un nou club-tripou-barbutărie in alt loc.
Astfel, unul din cei mai celebri patroni de taverne, unde joacă pungaşii „mitimic" şi „barbut", Niţă Ioniţă, a fost expropriat din vechiul lui local din Calea Plevnei, „sabourile" au fost confiscate şi mica lui ruletă deasemeni.
Numai la două săptămâni după descinderea parchetului şi închiderea localului, Niţă Ioniţă a deschis ca un negustor pacinic, un alt local, în aparenţă inofensiv, tocmai la celălalt capăt al Bucureştilor, în Pantelimon. Şi avertizaţi, prin acel misterios „telegraf al declasaţilor" de care vorbea undeva Jack London, toţi barbutierii şi mitimacii au venit din prima seară la „sfeştanie" Şi jocul a continuat ca şi cum nimic nu se Întâmplase...
Există în Capitală numeroase tipuri de indivizi, cari trecând într'o seară prin cluburile elegante, ca să vadă cum arată un tripou clandestin, au fost atât de bine prinşi de „viciul vei de" încât au venit regulat seară la seară, au pierdut, au decăzut şi astăzi pot fi văzuţi „chibiţi" în tripourile de a treia mână. unde aşteaptă spre dimineaţă să tapeze un jucător cu noroc, de 20 sau 100 de lei, pe cari îi va juca imediat la masa verde, convins fiind că aceasta e ,,miza" cu care va sparge ghinionul.
Trăind veşnic în speranţa că vor da „lovitura cea mare", clienţii tripourilor clandestine îşi consumă averea şi sănătatea, ajungând până la ultimele trepte ale decăderii morale şi fizice.
Numai la un tripou clandestin dintr'o stradă discretă, instalat în casa unei principese cu nume fanariot se pierdea în fiecare seară între 300.000 şi 500.000 lei. Oameni din toată lumea se pot întâlni aci. Dela marele bancher sau industriaş, până la omul fără meserie, care trăeşte... din „tuyauri".
In acest, „club" elegant, unde cei, pe cari îi favorizează norocul la „baccara" minţind proverbul au imediat „noroc" şi la dragoste, lăsându-şi beneficiile în mâinile maniqurate ale „relaţiilor" pe cari le prezintă tot stăpâna casei, celebrul Vasilescu-Cantalup dădea în fiecare seară „lovituri". Câştiga sau pierdea, câte 3-400.000 lei fără să clipească, trecând apoi imediat să se reculeagă de emoţiile jocului în braţele parfumate ale „mascotelor".
Iar în spelunca lui Tase Simonidis, din str. Laptelui, unde pentru cinci lei, câştigaţi la cărţi în chip „necinstit" se scot „şişurile" şi pumnalele, un autentic prinţ moldovean îşi joacă... naturii dela pantaloni.
Acestea sunt numai câteva din banalele tragedii ale „viciului verde"...


19 martie 2010

Un Sherlock Holmes român: Niculescu Bolintin



A închis ochii zilele trecute cel care aproape două decenii a stăpânit cabinetul I al judecătorilor de instrucţie din tribunalul Ilfov. Deşi era de multă vreme consilier de Curte, a fost menţinut pe loc la cabinetul de instrucţie, unde a instruit câteva din cele mai celebre afaceri de după război.
Niculescu-Bolintin a fost un mare detectiv pe lângă un magistrat integru, pasionat de meseria sa... pasionantă. Utilizând toate mijloacele moderne de investigaţie, el a reuşit să lumineze o serie de afaceri dramatice, cari au pasionat la vremea lor opinia publică românească.
In lunga sa carieră el a studiat îndeaproape, lumea noastră interlopă, izbutind în cercetările sale să deosebească, din moravurile oamenilor mocirlei calea cea dreaptă de urmat.

PIA BRADESCU

Desigur că puţini din cititorii noştri îşi mai amintesc de Pia Brădescu. A fost un renumit tâlhar, tovarăş al bandiţilor Munteanu şi Tomescu, rămas în analele criminalisticei, pentru excepţionala sa forţă fczică. Mic de stat, dar vânjos, Pia Brădescu, izbutea să rupă cele mai grele lanţuri, să evadeze de sub cea mai puternică escortă.
In mâinile lui de oţel, cătuşele se frângeau ca un pai uscat, lanţurile se fărâmiţau ca atinse de "iarba fiarelor". Poliţiştii noştri — din acele vremi idilice, când nu se întrebuinţau încă mijloacele moderne de investigaţie şi capturare — au avut mult de furcă cu Pia Brădescu.
Acesta izbutise să evadeze de mai bine de 25 de ori şi odată chiar, în faţa lui Anibal Stoenescu şi-a rupt lanţurile şi a sărit pe fereastră, dela etajul III în curte fără a i se întâmpla ceva.
Judecătorul de instrucţie Niculescu-Bolintin îl cunoştea de mult pe Pia Brădescu. Ştia că sub aparenţa lui bestială, forţă şi cruzime, el ascundea totuşi un sâmbure de strălucitoare căldură omenească. Viaţa întunecată a acestui tâlhar cunoştea un singur sentiment omenesc care o înobila : dragostea nemărginită pentru mama lui, o bătrânică ce trăia liniştită într'un colţ de provincie, fără să cunoască fărădelegile feciorului ei.
Pia Brădescu a ucis cu un singur pumn, un complice, care la o ceartă îndrăznise să-i spurce cu o înjurătură sentimentul lui de dragoste filială.
Şi acum, după ce am dat aceste amănunte, să povestim şi întâmplarea interesantă prin care a trecut judecătorul Niculescu-Bolintin.
Încadrat de jandarmi, cu lanţuri şi greutăţi de mâini şi de picioare, Pia Brădescu a fost adus la cabinetul nr. 4, unde activa pe atunci Niculescu-Bolintin.
Interogatoriul a durat mult. Jandarmii toropeau prin colţuri, Pia Brădescu se odihnea liniştit pe scaun.
Deodată, când atmosfera părea mai calmă. Pia Brădescu ţâşneşte din scaun şi dintr'un salt e pe fereastră. In lumina săracă a cabinetului, el izbutise să-şi desfacă lanţurile fără să fie văzut, şi acum încerca o nouă evadare.
In buimăceala clipei, jandarmii uitaseră să tragă şi priveau speriaţi spre tâlharul care se pregătea să sară în stradă.
Cu prezenţa lui de spirit şi sângele rece, care nu-l părăseau niciodată, Niculescu-Bolintin, i-a strigat:
- Dacă fugi, îţi arestez mama!
Ca muşcat de şarpe, Pia Brădescu a sărit de pe pervazul ferestrii înapoi în cameră.
- Nu, asta nu, domnule judecător. Să nu faceţi una ca asta că mă împuşc!
S'a lăsat cuminte ferecat la loc;, cu lanţuri şi mai grele şi interogatoriul a continuat în a-
ceiaş atmosferă liniştită. Numai că de data aceasta, jandarmii cu arma încărcată, erau gata să tragă la cea mai mică mişcare suspecţii.
Dealtfel Brădescu a căzut sub gloanţele jandarmilor, tot într'o încercare de evadare. De data asta, a izbutit să evadeze în eternitate.

DE VORBA CU GICA-MIC

Intr-un timp record, crima lui Gică-mic, faimosul avocat Virgil Nicolaescu, care şi-a ucis soţia şi soacra — o cunoscută proxenetă — a fost lămurită de Niculescu-Bolintin.
Desigur că Nicolaescu lucrase oarecum neglijent, dar nu lăsase totuş nici "carte de vizită".
Bănuelile nu cădeau însă asupra lui, ci instrucţia părea să fie lungă şi anevoioasă, îndreptându-se spre mai multe piste.
Cu "flerul" sigur al detectivului înăscut, Niculescu-Bolintin îl pune sub o serioasă supraveghere pe Virgil Nicolaescu.
In mai puţin de trei zile criminalul e arestat. Făcuse o imprudenţă, scriind la maşina de scris din biroul unde lucra, actul de vânzare fictiv, prin care toată averea soacrei, trecea în asupra sa. Falsul s'a descoperit imediat şi Gică-mic a fost arestat.
Timp de 18 ore a fost interogat.
In omuleţul acela pirpiriu, palid, dar în care zăceau toate tainele iadului, se ascundea o nemai pomenită rezistenţă şi o forţă de disimilare extraordinară. Cu o inteligenţă diabolică, izbutea să desfacă mereu cercul tot mai strâns al întrebărilor puse de judecătorul de instrucţie.
- La un moment dat, credeam că "flerul" m'a înşelat şi Nicolaescu nu e decât autorul moral, nu şi cel material al crimei, ne mărturisea atunci judecătorul de instrucţie.
Şi totuşi Gică-mic a sfârşit prin a mărturisi.
La un moment dat, după chinuitoarele ore de interogatoriu, punctate doar de tic-tacul solemn al pendulei, în urma unei serii de întrebări anodine, judecătorul îl întreabă:
- Şi logodnica d-tale nu ştia că eşti căsătorit? Deodată, zdrobit, de unde până atunci răspunsese la toate întrebările precis, Gică-mic a început să se bâlbâie. Sistemul lui de apărare se stricase. se ivise o spărtură, pe unde trebuia să ţâşnească mărturisirea.
Virgil Nicolaescu, deşi căsătorit cu fiica proxenetei din str. Apolodor, cu a cărei avere îşi făcuse carieră, se logodise cu o domnişoară dintr'o familie onorabilă, cu care voia să se căsătorească după dispariţia soţiei şi soacrei sale! Credea că amănuntul acesta nu va fi aflat niciodată de instrucţie. Şi văzând că mobilul adevărat al crimei a fost aflat a preferat să spuie adevărut.
Hărţuit de întrebările din ce mai precise, cari nu-i dădeau posibilitatea să se gândească la un nou sistem de disimulaţie, Gică-mic a sfârşit prin a mărturisi.
Un criminal atât de abil, ar fi scăpat desigur cu faţa 'curată din cercetarea unui judecător de instrucţie mai puţin rutinat. Niculescu-Bolintin însă l-a făcut să mărturisească cu o singură întrebare şi a fost trimis pentru 25 de ani la tăiatul sării.

FURTUL DELA "COMETA"

La societatea petroliferă "Cometa" din Capitală, se constată într'o bună dimineaţă, un furt de trei milioane lei, în condiţiuni foarte ciudate. Din casa de fier au dispărut teancurile de bancnote, fără ca nimic să fie forţat, nici o uşă, nici o fereastră. Porţile de fier ale casei de bani au fost găsite larg deschise, deşi cheile se aflau numai in păstrarea directorului, care le avea la el şi era în afara oricărei bănueli.
Toate uşile erau perfect închise cu „Yale", fără nici a urmă de forţare sau de bruscare. Nimeni dintre funcţionari nu putea da nicio lămurire.
Dacă suma furată, nu ar fi fost dovedită că se afla acolo prin acte şi registre, s'ar fi putut crede că la mijloc nu era vorba decât de o simulare.
Poliţia vine şi face cercetările. Se iau amprentele tuturor funcţionarilor şi personalului de serviciu, toţi sunt interogaţi şi percheziţionaţi cu deosebită atenţie.
Nimeni nu poate da însă nici o lămurire.
Soseşte şi Niculescu-Bolintin. Începe să facă şi el cercetările. Amănunţit caută să lămurească mai întâi felul cum a fost deschisă casa de fier. Şi cercetând de aproape tezaurul, găseşte în fundul unei broaşte o bucăţică de jurnal rusesc. Un petecel de hârtie, care nu avea ce căuta acolo.
Intre timp soseşte dela serviciul de identificări vestea că pe casa de fier s'au găsit amprentele digitale ale directorului, casierului şi ajutorului de casier. Era normal, fiindcă în cursul zilei trecute, toţi umblaseră în nenumărate rânduri la casă. Niculescu-Bolintin nu se mulţumeşte însă cu această explicaţie. II frapează faptul că ajutorul de casier are un nume rusesc. La întrebările judecătorului el răspunde că este într'adevăr rus de origine. Imediat anchetatorul face o legătură între petecul de jurnal rurusec găsit în broasca tezaurului şi originea rusă a ajutorului de casier.
Printre alte întrebări fără importanţă, Niculescu-Bolintin întreabă:
- Cine a încuiat aseară casa de fier? .
- Ajutorul de casier!, i se răspunde. A încuiat cele trei milioane şi apoi a predat cheile directorului.
Niculescu-Bolintin este lămurit.
In mai puţin de trei ore, autorul furtului era descoperit.
Ajutorul de casier înfundase cele cinci găuri în care trebuiau să intre zăvoarele uşii casei de fier cu hârtii rupte din ziarul său rusesc, lăsând-o în realitate deschisă.
A deschis casa de fier, a scos cu grijă hârtiile cu care îndopase broaştele, să nu-l trădeze şi a plecat, "deschizând cu uşurinţă uşile dinăuntru.
Dealtfel chiar în coşul lui cu hârtii s'au găsit cele cinci ghemotoace de ziar, cu ajutorul cărora se prefăcuse că încuie casa de bani.
Această fulgerătoare dezlegare a enigmei l-a făcut pe necicinstitul rus să-l privească pe Niculescu-Bolintin, ca pe un adevărat semi-zeu.
Şi într'adevăr, cu darul lui excepţional de a descurca cele mai grele enigme criminale, Niculescu-Bolintin era un om excepţional.
Nenumărate sunt afacerile grele, pe cari le-a anchetat el cu succes.

17 martie 2010

Bombe!... Bombe! (1939)

Acum aproape zece ani, într'o noapte din cele mai calme, cand nu înregistrasem decat o mica sinucidere, un accident si o cearta in Tei, faceam impreuna cu cativa colegi o ultima raita pe la Prefectura, sa vedem daca mai e "ceva nou". Din amorteala si linistea de sfârsit de noapte, care domnea mai inainte cu o ora in localul Prefecturii, am gasit acum o larma, o forfota de zile mari.
- O crima mare, ne-a strigat cineva în goana. Strada Roma, repede!
Abia am avut timpul sa telefonam secretarului de noapte sa ne rezerva la "ultima ora" trei coloane pentru o "bomba" si am pornit în goana spre îndepartata strada a crimei.
In cartienil linistit si boeresc al Parcului Bonaparte, masinile politiei, ale procurorului de serviciu si ale gazetarilor zburau spre locul crimei. Pe strada Roma, printre vilele cochete se vedea o fierbere neobisnuita, vulgara, care nu cadra de loc cu aspectul boeresc al cartierului.
La casa crimei, cativa confrati ne-o luasera înainte si...




Bucuresti - Muzeul Militar (1942)




NU e scanata prost, asa a fost facuta fotografia/vederea, tulbure...

16 martie 2010

Primejdiile Bucurestilor

Intai dati play la muzica (in fereastra noua), apoi cititi... :)
LINK trilululu

Pentru provincialul care vine în Capilala, zeci de ispite si primejdii rasar la fiece pas. Iata-le, trecute in revista.
Pentru cei 3000 de provinciali, cari debarca zilnic în gara de Nord, viata de mare oras, miscarea activa a Caii Grivitei, sunt un permanent prilej de uimire. Dar totodata, pentru cetateanul din Jibou, Dolhasca, Otatchi sau Tulcea, orasul de care au auzit atâtea în linistitul lor colt de provincie, apare ca un monstru cu mii de tentacule, gata sa-si prinda strâns prada naiva si sa o stoarca pânâ la ultima picatura de sange.
Si sa recunoastem ca, pentru un provincial, dornic sa guste toate placerile Capitalei, orasul veseliei si al femeilor frumoase, primejdiile se afla la tot pasul. De cum a descins din trenul lui, incredintând eu grija cosuletul de nuiele unui hamal, pipaindu-si în înghesuiala buzunarul dela piept, în care se afla prinse cu un ac de siguranta, cele 10 hârtii neatinse de o mie — economiile lui de un an, cu care vrea sa petreaca si el odata în viata — provincialul a fost observat, semnalat, cântarit.
Sunt in primul rând pungasii de buzunare, sau mai bine zis "pontagiii", specializati, cari observa toate miscarile calatorilor. Imediat ei stiu unde isi pastreaza omul banii, îl si semnaleaza tovarasilor sai „huidumei" si „tragatorului", cari pâna la iesirea din gara izbutesc sa usureze buzunarul victimei de tot continutul sau.
Atunci provincialul nu are nimic de vazut în Capitala si se întoarce cu trenul urmator, în oraselul sau, cu un bilet de la politie. Si se satura de Bucuresti pentru toata viata.
Daca scapa însa din cursa întinsa de pungasii de buzunare, e imediat întâmpinat la iesirea din gara de un individ bine legat, dubios si cu o sapca, pe care scrie "Hotel International". Tramvaiele, automobilele, luminile rosii si verzi ale strazii îl ametesc intr'atâta pe bietul om, încât se lasa condus fâra murmur de binevoitorul agent al hotelului, care tot timpul îi vorbeste de minunile orasului mare. Se pomeneste astfel dus într'o curte, lunga si intunecoasa, un adevarat canal printre case. Tocmai in fund, la lumina unui bec ofticos citeste firma "Hotel". De-a lungul culoarului intunecos, a fost în treacat „frolat" de siluete mai
mult sau mai putin parfumate, Glasuri ragusite i-au soptit tot felul de cuvinte pe cari nu le-a înteles prea bine, dar care erau se pare foarte tandre. De aceea poate, el nici nu observa ca în camera dainueste un miros greu, ca cearsafurile poarta urme dubioase de plosnite si peretii sunt manjiti de tot soiul de inscriptii, Dar ce-are aface ! E la Bucuresti si viata e frumoasa !
Peste noapte, daca e înghesuiala, de voe de nevoe trebue sa accepte un tovaras de suferinta, fiindca în aceasta camera nu se poate dormi. Plosnitele, de proportii gigantice, colcae si nu se sperie nici de lumina, soarecii fac cavalcada pe podea si gândacii ploua din tavan !
La socoteala, dupa obrazul clientului, se prezinta, o namila amenintâtoare, care îi pune în fata o lista lunga, în care sunt cuprinse tot soiul de "consumatii" inexistente, o taxa pentru prosoape si asternut ca si un tarif al camerii cifrat la vreo 250 de lei pe noapte. Daca încearca sa protesteze, se vede înconjurat de 3—4 indivizi la fel de suspecti si bine dezvoltati, cari au o atitudine din cele mai amenintatoare. De frica, omul plateste ca sa scape nebatut, o nota tot atât de scumpa ca la cel mai mare „Palace".
Chiar in seara sosirii, omul lacom sa petreaca, dupa 40 de ani de monotonie în bârlogul lui, se duce la prima berarie cu ,"artisti". Un chelner, îi serveste la repezeala o halba, mai mult guler decât bere, si o curea de carne piparata. Pe o scena improvizata fete triste îsi misca greoiu picioarele, cu genunchii cam nespalati.
Un pianist cu un muc de tigare lipit pe coltul buzei bate


12 martie 2010

Infernul din Podul Colentinei a disparut!



Infernul din Podul Colentinei a dispărut!


MOARTEA IN CASA DE FETE


In dimineaţa ceţoasă de iarnă, pe străzile întorto-chiate al cartierului „cu fete" la capătul căruia veghează simbolic o cruce de piatră, iertătoate a tuturor păcatelor, a-pare o viaţă insolită pentru ora aceasta matinală. Femei cu o-brajii buhăiţi de nesomn, cu şaluri şi paltoane puse peste că-măsuţe scurte, ies din casele scunde, privesc mirate strada pe care nu au mai văzut-o sub aspectul ei dela 9 dimineaţa şi se îndreaptă spre casa unde a murit o fată.
In cartierul caselor cu obloanele lăsate, moartea este un musafir neaşteptat. Deobiceiu „fetele" ştiu să moară decent, răpuse de tuberculoză sau de sifilis, în podul dela Colentina, sau retrase în satul lor natal, departe de strada care le-a măcinat tinereţea, departe de veselia factice a nopţilor cu amor tarifat.
- A murit "Marioara-mică"!, îşi şoptesc fetele una alteia şi ochii lor goi privesc cu mirare un cer plumburiu şi ermetic, dela care aşteaptă parcă un răspuns ce nu va veni niciodată.
Ţaţa Tinca, patroana casei, în care a murit pe neaşteptate „Marioara-mică", îşi mişcă agitată valurile de grăsime printre consore şi a uitat o ţigare răsucită şi neaprinsă între degete.
- Era cea mai bună "lucrătoare", spune ea cu regret. Făcea 20-30 pe seară şi de Paşti şi de Crăciun nu mai cunoştea odihnă. Ce ţi-e viaţa omului!... Ca oul! L-ai scăpat din mână şi s'a duuus!... Aseară a "lucrat" aici ca totdeauna. Spunea: "Tanti, nu mi-e bine". Eu, de unde să ştiu că o paşte moartea? Ii zic: "Nu te fandosi fă şi vede-ţi de treabă!". M'a privit, soro, de m'a secat la inimă... Dimineaţa am găsit-o rece... Toată noaptea scuipase sânge. Şi abia s'a întors dela Colentina...
„Marioara-mică" doarme frumos în cosciugul nou de brad, cu braţele străvezii încrucişate pe piept. Pentru prima oară, de atâţia ani doarme singură şi faţa ei senină şi slăbită de boală păstrează un zâmbet de mare mulţumire. Fetele, plângând i-au încreţit frumos părul cu fierul şi i-au fardat obrajii reci. Ca sa-i împlinească o veche dorinţă au îmbrăcat-o cu o rochie albastră de mătase lucioasă şi i-au pus pe cap un voal de mireasă cu floare de lămâiţă.
Toate fetele plâng şi chihotesc.
Cea care a plecat, a scăpat din infernul de-aici pentru totdeauna. Şi în moarta suavă, ele îşi văd toate destinul implacabil, care le duce invariabil spre aceiaş staţie terminus: sifilisul si tuberculoza.

UN SAVANT DESPRE PROBLEMA PROSTITUTIEI

Problema aceasta atât de inumană a prostituţiei nu a putut fi rezolvată în nicio ţară. Chiar acolo unde s'a introdus o abolire severă, clandestinismul face ravagii, mai cumplite decât a-colo unde există o prostituţie su pravegheată. Şi această supraveghere este din cele mai iluzorii."
Iată te spune în această privinţă ilustrul savant Forel care s'a ocupat de această problemă:
"Nu se poate avea o încredere absolută în vizita medicală a prostituatelor şi publicul masculin capătă din pricina acestei aşa zise supravegheri, o falsă siguranţă care nu-l mai opreşte dela contactul cu prostituatele. Scopul acestor vizite medicale este să scoată din circulaţie şi să trimită la spital femeile bolnave. Dar cine nu cunoaşte realitatea şi cât de nesigur este acest tratament! După un timp oarecare orice femeie din casele de toleranţă poartă în ea microbii celor mai cumplite maladii şi are tot interesul să scurteze la minimum trecerea ei prin spital, unde tratamentul este foarte lung.
"Un medic olandez conştiincios, van Issjelstein a vrut să elimine toate femeile bolnave din casele de toleranţă. încetul cu încetul iot personalul acestor case a fost mutat la spital, de unde s'a născut o adevărata revolta şi bietul medic şi-a văzut şi viaţa ameninţată. A trebuit astfel sa renunţe la proectul său.
"In practica obişnuită a spitalului, se tratează ulcerele vizibile şi apoi prostituatele se pot întoarce la cuibul lor. Dealtfel vizita se face în viteză, deoarece dacă s'ar face acest examen la fiecare opt zile, în mod sever, fiecare femeie fiind cercetată cu amănunţime, nu ar mai exista nici prostituate şi nici medici.
„Să mai notăm şi un alt pericol, pe care îl prezintă casele de tolerantă: acela al progresiunii aritmetice a contagiunii. O femeie din aceste case e silită să primească în fiecare zi 20-30 de rclienţi". In primul rând, chiar dacă a fost recent vizitată, contagiunea se poate face imediat şi transmite următorilor şi a-poi, trebue să ne gândim că o singură femeie poate contamina, pe zi, 20-30 de bărbaţi, ceiace formează 600 de bolnavi pe lună şi 7200 pe an!
„Aceste cifre trebue să ne dea de gândit atunci când studiem problema prostituţiei".

PODUL DELA COLENTINA

In toate ţările din lume, a-ceastă problemă e asemănătoare Pentru „fetele" din Bucureşti, există un singur coşmar : Podul dela Colentina. E locul rezervat prostituatelor bolnave, în pavilionul bolilor venerice dela spitalul Colentina. Dacă astăzi clădirea e nouă şi mijloacele de tratament cu totul altele decât în trecut, totuşi groaza a rămas de pe vremea când „Podul dela Colentina" era un adevărat infern al desgustului şi al promiscuităţii.
De teama de a nu fi evacuate la Colentina. prostituatele îşi ascund pe cât posibil boala, nu se prezintă la vizita şi numai când sunt luate cu forţa, pot fi îndepărtate din traficul lor, care e un adevărat pericol public.
Spaima cea mare a rămas, deşi - repetăm - metodele şi localul sunt cu totul altele.
Atunci când o „fată" e ridicată şi transportată la Colentina, în cartierul lor e urmată cu bocete sfâşietoare, cu plânsete ca şi cum ar pleca pentru drumul cel din urmă.
In povestirile lor, cele cari au trecut pe-acolo, arată novice-lor grozăviile pe cari le-au indurat şi legenda se perpetuiază. Realitatea este însă cu totul alta.
Până acum câţiva ani, podul pavilionului de boli venerice dela spitalul Colentina, fusese rezervat prostituatelor bolnave. Intrările erau bine păzite de sergenţi şi infirmierele erau alese din cele mai voinice şi mai cu autoritate.
Deoarece totdeauna era mare aglomeraţie, podul era supraîncărcat de paturi şi în fiecare pat se aflau de multe ori câte două femei. Domnea o atmosferă îngrozitoare. Totdeauna era un fum gros şi acru provenit dela ţigările de contrabandă ce le fumau. Cu toată stricteţea pazei, femeile izbuteau să-şi procure ţigări şi atunci când nu a-veau îşi tăiau din păr, îl răsuceau în bucăţi de jurnale şi fumau. Dela un pat la altul sburau invectivele şi cuvintele obscene. Adeseori câte două femei porneau cearta, dela cine ştie ce întâmplare, şi se pornea o păruială generală, pe care cu mare greutate izbuteau să o potolească infirmierele.
Din pricina izolării în care se aflau, apariţia medicilor era salutată cu cele mai neruşinate propuneri, cu cele mai abjecte cuvinte. Domnea în acest pod o atmosferă de adevărat infern.
Dacă o novice era adusă aici, în scurt timp era iniţiată in cele mai abjecte practici ale'meseriei lor. Şi mi-a fost dat să văd în "Podul dela Colentina" fete de 15-16 ani, cari adăposteau în privirile lor albastre, tot abisul decăderilor omeneşti.
"Podul dela Colentina" ca şi închisorile, era cea mai perfectă şcoală a prostituţiei.
A rămas celebru doctorul Dolojan, care ani de zile s'a ocupat de această sucursală a infernului. Ajunsese să fie stimat de toate clientele sale şi o nefericită studentă care ajunsese aici în urma unor triste avataruri, compusese şi un cântec, care suna cam aşa:
Sus la Colentina,
Unde zac de un an,
învăţ medicina
Cu doctor Dolojan, etc.

Adesea pentru a izbuti să potolească verva bolnavelor, infirmierele erau silite să intervie cu pumnul lor masiv. Numai doctorul Dolojan le potolea prin simpla sa apariţie. Printr'o ciudată „psihoză colectivă", în faţa doctorului Dolojan toate deveneau pudice, feciorelnice şi timide.
Altfel, cea mai cumplită mizerie fizică şi morală, domnea în „Podul dela Colentina".
Astăzi lucrurile sunt mult schimbate.
La "Pavilionul de boli venerice" de sub conducerea d-lui doctor Neagu, prostituatele au desigur saloanele lor rezervate, însă se află în condiţiunile cele mai bune de confort, tratament şi supraveghere.
In numărul viitor vom arăta, în continuarea anchetei noastre asupra problemei prostituţiei, noile amenajări ale "Podului dela Colentina".




08 martie 2010

Smecherii Bucurestiului

Din revista "Detectivul" din 1939, astazi aflam despre Mialca. :)






Sa cititi si celalalte tiluri de articole, de pe coperta. Candva am sa le pun si pe acelea.